marți, 21 februarie 2012

Psihi mou


I
[...]
"De-aceea cind ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu riuri,
cu pietre, cu o dunga de mare, atit cit sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gindului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sint acela
cu care vorbesc !

joi, 16 februarie 2012

Cand se face cald in casa...


        ...cand esti Acasa, in tine insuti intreg. Cand te scuturi de zapada trairilor tale subiective si te imprejmui de libertatea ta de a fi!
        Cand realizezi ca a cultiva imaginea ta despre tine insuti nu este deloc una si aceeasi cu a te vedea pe tine asa cum esti.
        Cand renunti la patura calda a intelectului tau, sub care tremuri de frica oricaror intruziuni pe care nu le poti anticipa, deci nu le poti controla.

sâmbătă, 11 februarie 2012

De ce-l ucidem (inca) pe Socrate?


     N-am inteles de ce imi revenea in minte, obesiv de cateva zile bune, intrebarea "de ce-l ucidem inca pe Socrate?".
    Cum nu reuseam sa pricep de ce dintrun clip mi-a ramas pe retina doar intrebarea postata in bara "Care au fost marile intalniri din viata ta?".
    Dar cum am obiceiul sa acord atentie oricarei informatii, chiar daca nu patrund imediat sensul ei, am realizat ca au ramas asa, in interiorul meu, ca niste bobite plantate atent.
    Tot zilele din urma am luat la cunostinta reactia unor oameni la informatie, nu la un anumit gen de informatie ci doar

miercuri, 8 februarie 2012

Nu ma iubi ca sa te vindeci

Iubeste-ma doar pentru ca ma iubesti! Nu ma iubi ca sa te vindeci...



Oamenii s-au ratacit si s-au racit de ei insisi, au uitat cine sunt si de ce au venit aici. Merg in gol si le e frig, s-au insingurat si nu mai au lumina. Au ridicat ziduri intre ei, din ei insisi construite.

Nu ma iubi cu disperare, iubeste-ma doar fiindca sunt! Nu eu sunt drumul catre tine insuti.

Au devenit neputinciosi fata de ei insisi, viata alearga pe langa ei si nici macar nu o mai pot cuprinde cu privirea, sunt traiti, nu mai traiesc. Sunt munciti, nu mai muncesc. Sunt prizonieri propriilor lor perceptii, nu mai sunt liberi.

Iubeste-ma pentru ca sunt Libera, nu ma iubi ca sa ma ai! Nu eu sunt calea ta spre libertate.

Oamenilor le e frica si le e dor. Cauta cu neostoire si nu mai gasesc, apuca fara mila si nu mai simt. Cumpara si vand. Nu mai au niciun rost.

Atinge-ma in rugaciune, nu ma cuprinde cu nesat! Nu eu sunt dorul tau, nici sensul tau.

Traiesc ancorati in trecutul recent, privesc prin ochii incetosati de durere prezentul pe care il pierd din priviri, alearga spre un viitor iluzoriu. Se agata in drumul lor de orice. De o noua iubire intre doua esecuri, de un alt om, intre altii doi pe care socot ca i-a pierdut sau i-a alungat. Creaza noi amagiri pentru inevitabilele dezamagiri din viitorul apropiat, se ranesc asteptand de la oameni ceea ce ei in interior nu mai au.

Nu ma iubi doar ca sa te vindeci, nu te vei vindecat! Te vei imbolnavi de mine. Nu ma iubi doar ca sa fugi de tine, iubindu-ma te vei vedea! Nu astepta, eu n-am sa-ti pot da niciodata atat de mult pe cat tu ai nevoie!

Pentru ca e in zadar ca doar eu sa te vad, tu nu cu ochiii mei vezi! Nu e de ajuns ca eu sa cred in tine, e necesar ca tu sa crezi! Nu in bratele mele te vei incalzi, ci in tine insuti! Eu iti pot sta infinit alaturi dar nu te voi intregi!
Eu pot doar sa te iubesc. Atat.

duminică, 5 februarie 2012

Uneori, femeile...



Uneori femeile surad

                                  Georgeta Tudor   

Uneori femeile surad,
Asa, fara motivatie…
Nu le-ntrebati de ce
Poate nici nu stiu
Poate nu vor sa spuna
Ce-si povestesc singure-n gand
In scurta zilei recreatie
Cand cu descantec fortele si-aduna
In trupul plapand.
Nu intrebati de ce
Surade senin straina trecatoare
Ignorand a strazii tentatie
Ca poate i-ati tulbura clipa
Cand aude cum in pantecul ei
O floare isi palpaie aripa
In infinita stare de gratie
Surad cald, purtand topit sub arcada
Din frumusetea iernii trecute
Ultimul fulg de zapada.
Surad cu blandete de floare
Diminetilor voastre pierdute
Purtand siguranta zilei de maine
Pe umerii firavi ca valuri de racoare
Uneori femeile surad
Purtand in pantec o floare
Ascunzand la tample dogoare
Mangaind pe umeri ninsoare
Copile sau mame
Sau duioase bunici cu naframe
Surad fara motivatie
Nu le tulburati
Cand le vedeti chemate de gand
Nu le tulburati starea de gratie
Uneori femeile surad.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Daca

Daca muzica ar fi hrana iubirii, harniti-va iubirea

Daca ai vise trebuie sa stii ca ai dreptul la ele, precum pamantul la ploile sale


Daca ar fi ceva ceea ce n-ar trebui sa uiti vreodata ar fi aceea ca tu trebuie doar sa  fii, restul curge firesc spre victoria ta, fara sa duci vreodata vre-o lupta


Daca ti s-ar intampla vreodata sa-ti doresti sa marturisesti ceva si sa n-ai cuvintele potrivite gandeste-te ca sufletul tau o poate face pentru tine prin punti de curcubee


Aminteste-ti ca faptul de a fi aici, acum, e o binecuvantare. Tine ochii deschisi, pastreaza-ti libertatea!



N-am intalnit inca pana acum un mod atat de inaltator de a spune cuiva pe nume

joi, 2 februarie 2012

Iubirea NEconditionata



"...sunt aici
veghez varfurile muntilor tai
ca o luna sprijinita in piscurile iubirii tale...

Noapte de noapte aprind clipele
in muguri de brad
colind cu lumina
sarutandu-ti lumina"
                     
                       Romeo Ruse - Albastru Infinit

Stiu, esti in acest aici de pretutindeni, intr-un acum ce nu poate fi decat etern. Ma intreb uneori, numai pentru ca mi se pare jucaus, oare de cand esti tu aici si de ce te-am aflat abia acum!?
Stiu ca esti nu doar cand te vad, nici pentru ca te ating, ci pentru ca te simt.
Ma vars in tine lin, tu devii marea in care marea-mi se varsa, nu am sfarsit si nici inceput, mijlocul in care ma inconjori sunt toata.
Nu am gand pentru ca m-am unit cu totul, si am aruncat cuvantul in spatele privirii cu care-ti soptesc.

Sursa:http://www.google.ro/imgres?q=fire+spirits+dancing+imagini+abstracte

Iubirea NEconditionata este o asertiune, daca ar fi sa o analizez ca si expresie este in fapt, pleonastica. Iubirea nu poate fi decat neconditionata, de nimeni si de nimic. Nu de oameni, nu de timp, nu de spatiu, nu de Dumnezeu, ea este insasi indumnezeirii noastre, a oamenilor. Dar divin pe care l-am primit pentru A FI, scriindu-ne nemurirea.
Iubirea este independenta de dorinta si de placere, ea nu insoteste ci imbogateste, nu cere ci izvoraste, nu doreste, ea doar implineste.
Iubirea  nu are intrebari pentu ca ea insasi este raspunsul la orice intrebare.
Iubirea nu depinde de culoarea ochilor, de forma buzelor, de plinatatea trupului. Iubirea nu are timp, si nu necesita un spatiu. Ea este cerul din noi spre care, liber, zboara sufletul. Iubirea nu recunoaste ferestrele si nici catuse. Iubirea nu poate fi legitimata, ea este Legitima!
Ea nu-si doreste schimbarea pentru ca nu vede nimic de schimbat, ci se inscrie etern in fiecare string al sufletului si-l preface in lumina.
Iubirea nu are obiect, nu are subiect pentru ca ea este in tot ce atinge.
Cand iubesi te afli in rugaciune permanenta si profunda fata de Tot ceea ce iubesti.

joi, 26 ianuarie 2012

Iubirea de sine

         
          Desavarsit modul in care povestea "ratustii cea urata" ne vorbeste despre iubirea de sine...
 Despre felul in care noi insine putem deveni extrem de usor perceptiile noastre si mai rau decat atat, despre felul in care din noi insine nu mai ramane aproape nimic daca ne confundam cu imaginea pe care ne-o contureaza oamenii apropiatii.
         De foarte putine ori perceptiile noastre sunt acurate, fara a deveni subiective si influnetate de noi insine, de inca si mai putine ori felul in care ne vad cei din jurul nostru este macar putin apropiat de esenta noastra reala.
          In deplina cunostinta de cauza scriu ca ambele raportari sunt cu totul alunecoase spre pericolul de a sapa in noi adanci tristeti, fragmentari, rataciri, intuneric.
         Propria perceptie de sine devine distorsionata atunci cand noi, oamenii, ne insusim atat de mult "rolurile" noastre sociale incat ne confundam cu ele. In mod aproape implicit atunci cand ajungem sa traim o astfel de "confuzie" apare deceptia, esecul, deziluzia.
De asemenea ne ratacim de noi insine si ne instrainam atunci cand in relatiile noastre interumane suferim un refuz, o respingere, o dezaprobare. Apare astfel, aproape de fiecare data, autodezprobarea, autojudecata, autocondamnarea...Nimic mai dureros, mai sfasietor si mai traumatizant. In esenta, nimic mai gresit de fapt.
        Este normal ca oamenilor din viata noastra sa le acordam importanta, interes, atentie si respect. Mai ales atunci cand ei au ceva de spus despre noi insine. In cele mai multe cazuri oamenii cu care relationam nu sunt decat doar niste oglinzi ale interiorului fiecaruia dintre noi. Niciodata o oglinda nu te va lovi insa, niciodata oglinda nu minte, ea doar oglindeste! Insa de la a oglindi si pana la a contura un profil functie de perceptii personale e destul de mult. Este fundamental ca in astfel de situatii, care pot fi cotidiene si destul de agresive uneori, sa nu-ti pierzi reperul imuabil...tu insuti!
          Cunoasterea de sine este in adevar un proces laborios si caudine. Fara furcile lui...nu stiu cine poate sa ajunga la Sine, pentru ca abia apoi sa inteleaga ca starea pe care o ai fata de tine insuti, dupa momentul intregirii, nu mai poate fi decat una de extatica iubire. Pentru ca apoi sa-ti dai seama ca Sinele nu este de sine statator ci este insusi Totul care ne inconjoara si din care facem parte.
         Abia apoi poti privi in oglinda cu detasare si recunostinta, si intelegi de exemplu ca...suvita de par care-ti pica mereu pe frunte si adeseori se agata de gene si te incomodeaza nu se mai poate sa-ti para enervanta, urata ori dezordonata...ci doar particulara.
        Abia apoi poti privi in ochi oamenii si poti primi direct criticile lor, fara ca ele sa te mai loveasca si functie de ele sa te judeci. Fara ca totul sa fie un afront personal si o lupta, ci doar un joc al oglinzilor cu un unic rol, desavarsirea ta.
         O ratusca urata, cred, avem fiecare in interior intr-o anumita etapa a devenirii noastre, e important cu care ochi o privim. Cu cei ai mintii sau cu cei ai inimii. Si unde ne oprim cu privirea, la interfata sau o aruncam profund in interior.
         Vorbeam despre Iubirea de Sine...e caramida cea mai solida a lui A FI...fara de are tu ramai necongruent cu tine insuti, cu lumea, cu Totul din care faci parte. Fara de care ramai doar atasat, infricat, dependent. Niciodata Liber!

       

miercuri, 18 ianuarie 2012

Mihaela Moraru-CELESTINE, luceafar contemporan





             Mihaela Moraru - Celestine este scriitoare, are stele pe frunte si Adevarul in ea insasi, il aseaza temeinic, cu pasiune si curatenie in Cuvant, daruieste cititorilor ochiii ei pentru a vedea, si Iubirea intregii ei fiinte drept chezasie.  
             Am cunoscut scrierile ei intr-un moment de intensa cautare in procesul devenirii mele, am citit-o cu setea omului de la drum lung, cu foamea omului fara de odihna in inima. Ratacisem bezmetica in mine insami, printre atatia oameni si scrieri, in fapt, incercand sa coagulez ceea ce stiam cu ceea ce este.
           Mihaela-Celestine scrie din interiorul ei, pentru noi toti, adunand magistral si divin de simplu cioburile in care perceptiile noastre sfarama universul, explicand clar si simplu ca prin voce de inger alcatuirea Totului din care facem parte.  Scrie despre Cer si Pamant nefacand diviziunea intre ele, il coboara pe Dumnezeu din ceruri si il aseaza cu blandete si firesc in inima fiecaruia dintre noi.
             Mesajul Mihaelei Moraru-Celestine este unul cu adevarat dumnezeiesc de profund, caci ne indeamna la nimic mai mult decat la a fi ceea ce suntem, a fi Oameni.
            Are har divin si un talent scriitoricesc special imbinat cu genialitate, iar darul fiintei ei il imparte cu neostoire printr-o inepuizabila  forta creatoare. 
           Desi este o foarte tanara scriitoatre, a scris pana acum patru carti, "Dumnezeu e simplu de ce-l faci dumnezei" , editura Studis, Iasi 2008, "Lumea de jos" editurile Arania si Junimea, Iasi  si Brasov, 2009 editie bilingva romana- engleza, la Junimea, "Sah lui Dumnezeu", editura Junimea, 2010 si"Dihotomia Genului", in curand la editura Junimea, 2012.
           In alta ordine de idei, prin poezia sa mie Mihalea Moraru-Celestine mi-a alinat un dor ce ma indeamna adesea sa caut a citi, a gasi, a simti...dorul de Eminescu. In afara de faptul ca printr-o intamplare fericita poarte numele marelui geniu, ea scrie intrun stil atat de profund si cu mesaj incat imi aduce adesea inima in pragul unor batai in ritm...eminescian.
Din acest motiv postez aici una dintre poeziile Mihaelei Moraru-Celestine care a fost numita de mari personalitati culturale contemporane Neo-Luceafarul, caci "vocea" ei tanara si curajoasa se exprima cu pasiune si daruire in numele aceluias Adevar sublim.
            Scriu despre Mihaela Moraru-CELESTINE pentru ca imi doresc sa dau mai departe ceea ce eu am primit prin citirea scrierilor ei, lumina ei inconfundabila, curatenia si inaltul cerului pe care ea l-a coborat in intampinarea pamantului din noi.
           A fi scriitor astazi nu este cel mai facil lucru de a fi facut, insa in ciuda atator piedici si greutati admir Credinta si Puterea cu care Mihaela continua sa scrie si sper si ma rog ca vocea ei sa fie lasata si ajutata sa se auda, pentru ca mai tarziu sa nu ajungem ca, cu regret sa spunem "Poate demult s-a stins in drum in departari albastre, iar raza ei abia acum, luci vederii noastre...".

NEO-LUCEAFAR

Când peştele mut se zbate pe nisipul umed,
Ridică-l şi aruncă-l în marea tumultoasă,
Doar acolo se va linişti sufletu-i,
Când îngerii se joacă de-a ploaia.


- Glumeşti cu îngerii de voie,
Aşa vorbiri din măreţia-ţi rece?
O lume din nisip, a celor ce din treceri
Au învăţat să nască şi să moară!
Nu ştiu mai mult decât un val ce vine,
Din frica de pieire doară
Să îşi clădească vise din rubine.
Să speri din neputinţa lor să faci o lume vie,
Iubire mai trecută şi pustie,
Nu cred că vei primi pe veşnicie.


- Tagana este lumea ce din ceruri,
Coborâtă mie...
Şi pe din urmă căutat-am pasu-i de fecioară,
Ce nor să-mi joace soarta veşniciei,
Atât de caldă mâna ei doboară,
Întregul cer, cu zeii din hârtie.
Mă desenaţi unei iubiri mai bune?
Nebun să fiu să cred a voastre spuse...
Mă socotesc nedemn de rugi impuse.
Sunt doar un cer ce leagă de nisipuri,
Iubiri...
Deloc apuse.
Mă legăn din durere până-n ceruri 'nalte
Ating cu mâna norii pe un scrânciob.
Nu cred mai mare vietate-n pântec,
Iubirea din nisipuri şi palate,
Dor să-mi fie.



Croit-ai lumea cu un fir de aţă
Plecat-ai dintr-un cer aprins
Din rege devenit-ai o paiaţă,
Pentru iubirea focului nestins


-         Tagana, lumea la capete a rotunjit cerul peste ape.
-         Peştii nu mai sunt peşti când pe puntea cerului nu e apă.
-         Ţi s-a închinat Samudra cu tot cu furtună pe mare.
-         Glasul firelor de nisip peste lumile mele n-au pornire...
Ce dans, neştiutului zbor din oasele regilor de piatră, să mai învăţ?


- Al meu străin şi neplecat al firii, cer
Crezut-am lumile din josul apei neştiute.
Să mă arunci ca pe un nor, ce peste om avute
Al clipei de iubire şi răgaz, o vreme...
Nisipuri cerne.
Să mă aşez în dreptu-ţi cu dorinţă
Să-ţi jur din veşnicia-ţi, vise moarte?
Nu-mi cere un palat clădit pe ape!
Se va topi în neştiinţă.

***
- Să te aduc în cerul meu, îmi ceri?
Să te aprind în lunca viselor, la vale?
Să mă socot al lumii tale, un ateu ?
Cumplit să-mi dai pe veşnicia-mi, un regat de zeu,
Mai bine mort, în mare.

***
- Socot iubirea dintre nori, voinţă.
Dar nu a celor ce măsoară timpuri...
Te vreau Akash, strungar de suferinţă
Să făurim în doi castele din nisipuri.

***
Şi împreună doruri mii de-a valma
Să-nnegurăm pe susul cerului râvnit,
Mi-ai fost pământ pe cer, apoi iubit...
Să-mii fii din nou ales al zeilor povară,
Când vor privi iubirea dintre zeu
Şi o fecioară.
Mai sus şi mai înaltă decât cerul,
Ce a pictat un suflet pe nisip,
Penelul...


Mihaela Moraru-CELESTINE poate fi citita mereu, aici:


luni, 16 ianuarie 2012

A fi Creator...nu doar creativ

         
           Sunt "locuri" pe care le cunosc, le-am strabatut. Sunt cararile pe care si eu am ratacit scrijelindu-mi genunchii de piatra lor lasand ofranda lacrima de sange, picaturi amare de durere.
            M-am incapatant absurd sa cred ca doar parcurgandu-le in genunchi le-as putea intelege rostul mai adanc. Dar pentru ca nu mi s-a potrivit m-am hotarat sa ma ridic, viata nu se traieste in genunchi, mi-am spus insa m-am indarjit amarnic sa le parcurg insingurata in nefericirea mea.
            Traiam cu sentimentul ca lucrul acesta este nobil si ca umerilor mei (mici) le este sortita toata greutatea lumii si toate tristetile ei...
Pentru ca apoi sa-mi dau seama de nefirescul intelesurilor pe care le-am dat vietii. Am, din nastere, in mine o fericire interioara pe care nu au reusit nici cele mai vitrege momente ale vietii, nici macar mintea mea, sa mi-o suprime de tot.
             Am, de la Dumnezeu, o Iubire nemarginita pentru Viata si pentru tot ce este viu incat nu s-ar fi putut ca omenescul din mine, ego-ul, sa o umbreasca. Iubirea aceasta m-a determinat sa ma predau Vietii si curgerii ei, Viului si imensului miracol de A FI!
           Pentru ca eu... nu sunt suma amintirilor mele, sunt creeatorul lor; nu sunt produsul esecurilor mele, sunt "piatra" slefuita de ele; nu sunt zidurile de care m-am izbit, sunt ochiii ce refuzau sa le vada dar pana l-a urma le-au vazut; nu sunt oamenii cu care m-am lovit, sunt omul care si-a ramas siesi loial; nu sunt situatiile impotriva carora m-am razvratit, sunt cea care le-a inteles; nu sunt victima nimanui, sunt propria mea victima la rigoare, nu sunt cuvintele mele, eu doar sunt!

             In clipa in care m-am reantalnit cu mine insami si m-am privit in ochi, cu adevarat, am dat cenusii din mine forma mea, iar dorului nestins i-am pus numele meu regasind deplin in mine atingerile Celui care m-a creeat.  In clipa aceea m-am cunoscut cu adevarat, m-am luat de brat si am pornit sincron la pas.
             De aceea spun, nu ramane doar creativ...fii creator!
             Mintea tese scenarii marete, este destul de creativa!
             Sufletul iese din tine, deasupra ta si te inalta si pe tine cu el, e creator!
             Urmeaza-ti sufletul, in armonie cu mintea ta.

vineri, 13 ianuarie 2012

Lumina lina


"Pe ziua de sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat
la M-rea Neamtu, la bolnitã, si l-am spovedit si l-am împãrtãsit pe poetul M.
Eminescu... Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au
sãrutat mâna si-au spus: Pãrinte, sã mã îngropati la tãrmurile mãrii si sã fie
într-o mãnãstire de maici, si sã ascult în fiecare searã ca la Agafton cum cântã
"Lumina lina"..."

Eminescu-Drama sacrificarii, Theodor Codreanu

              Cu totul "intamplator" prima poezie pe care am invatat-o si am recitat-o integral in primii ani ai copilariei mele a fost Luceafarul scrisa de Mihai Eminescu. In mod paradoxal, desi nu aveam mai mult de trei ani mamei i-a fost mult mai usor sa ma invete Luceafarul decat catelus cu parul cret sau alte poezii de gen pentru ca, tot ea spunea, refuzam cu indarjire sa le memorez si sa le recit.
               Banuiesc acum, dincolo de orice intamplare banala in care nu cred, ca faptul de a creste luminata de Luceafar a creeat mai tarziu, odata cu Constientizarea, o reala conexiune intre sufletul si mintea mea si Adevarul, pe care eu fiinta, l-am recunoscut si trait profund citind opera lui Eminescu la vremea la care am putut-o cuprinde cu mintea. 

                Intotdeauna bataile inimii mele au descris arcuri ample in ritm alert atunci cand am citit Cuvantul eminescian, de ca si cum acest cuvant ma aducea in proximitatea unui "ceva" atat de inalt si luminos pe care n-am reusit vreodata sa-l privesc astfel decat cu ochii inimii umezi, licarind de emotie, recunoastere si recunostinta.
Am mers la scoala intro epoca in care profesorii ne predau despre geniul eminescian dar aveau grija sa-l umbreasca strategic de soapte rauvoitoare despre maladii socotite in toate vremurile rusinoase, cu adevarat denigratoare si nedemne, iar personalitatea sa era descrisa printr-un singur cuvant frust si crunt, si anume ca cea a unui "neadaptat" .
                In scoala noastra nici macar astazi nu se cultiva Cultul Eminescian si nu se spune macar adevarul obiectiv despre viata sa, nu mai vorbesc despre dezvaluirea adevarului spiritual, realului mesaj al scrierilor sale.

                Atat de puternica a fost "vocea" sa si atat de mareata "fiinta" incat au fost necesare majore forte pentru a fi inlaturat, ingenunchiat fara izbanda desigur, pentru ca in final sa fie asasinat, astfel ca a trebuit sa indure mai multe morti. Moartea intelectuala, care nu stiu de ce dar tind sa cred a fost mai degraba o tacere asumata, si o moarte civila care seamana atat de bine cu un asasinat crunt au fost mortile inventate de oameni, morti care in mod paradoxal au scris insasi nemurirea lui Eminescu. 
                 Oricum s-ar fi derulat lucrurile cu adevarat, conduita pe care a imbratisat-o neamul din care, si pentru care s-a nascut Eminescu, este incontestabil unul dintre cele mai negre pacate ale acestui popor.
                 
                  Mihai Eminescu a avut o exceptionala constiinta de sine, fapt ce s-a inscris ca si inca o semnatura a propriei sale condamnari, caci asa dupa cum stim, a fi plin de sine in sensul bogatiei tale interioare si mai ales perfect constient de valorile reale cu care ai venit in lumea manifesta, este cu totul posibil sa fie interpretat de mintile usoare si meschine drept infatuare si poate atrage dupa sine "pedepse" fatale. Judecatorul si pedepsitorul lui Eminescu a fost, in mod constant si cu o perseverenta diabolica Titu Maiorescu, pamantean de rand, concurential prin definitie, tipologie caracteriala care mai exista inca si astazi la multi omanei, din pacate chiar la oameni de cultura.
                 Mai mult decat atat Mihai Eminescu a trait cu totul constient drama sacrificarii sale, a inteles-o in sensul ei cel mai profund si si-a asumato deplin in numele unui adevar superior oricarie intelegeri umane, caci pe "cruce" fiind si-a inaltat ochii spre lumina divina acceptand doar o astfel de judecata, celei omenesti spunandu-i doar simplu "eroare". Asa cum el insusi a spus, a fost pe deantregul cosntient ca intro astfel de ordine a realitatii, stramte si inguste, el n-ar fi putut fi fericit si nu s-ar fi putut realiza plenar.

                "Eminescu n-a batjocorit pe nimeni în toatã viata lui din simplul motiv cã mãsura fiintei sale era adevãrul si pentru cã el era un model de moralitate publicã. Batjocurã, în schimb, e aprecierea cã Eminescu „judeca cu simtirea, nu cu mintea”, când abia acuzatorul urma atare cale, neavând acces la profunzimile luciditãtii eminesciene. De nenumãrate ori a precizat poetul cã norma adevãratului patriot e sã judece deopotrivã cu inima si cu mintea."

             Simion Mehedinti spunea „Cum a purtat Eminescu în sufletul sãu durerea românilor din toate timpurile si din toate tãrile românesti n-a mai purtat-o nimeni.
Numai urmând învãtãturile lui, mai pot afla urmasii calea mântuirii din prãpastia în care am cãzut.
Cine va cãlca alãturi va rãtãci...Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altiiii fãcând sã creascã ruina tãrii, în loc de a o scãdea”.

            Mi-e destul de greu sa constat ca si astazi se vorbeste cu voce joasa si pe la colturi despre viata lui Mihai Eminescu, si mai mult decat atat si astazi constat ca "vocile" tinere si curate, cu rezonanta si purtatoare de Adevar, sunt impiedicate sa vorbeasca, ascunse ochilor si urechilor nostri.

           

"Iubeste-mã si iartã-mi pãcatele, cãci tu esti Dumnezeul la care mã închin."

Mihai Eminescu, 15 Ianuarie 1850-15 Iunie 1889

vineri, 6 ianuarie 2012

Autist



Viata ca o curva

             Florin Chilian

Viata nu-i o curva
Lasa!...
Lasa-i sa-ti cunoasca inima

N-o zidi in piatra..
Lasa!
Lasa viata sa ajunga-n viata ta
Hai, lasa!
Nu fugi de lume
Lasa lumea-n lumea ta
Cu adevarat...
Cu adevarat nu au cum sa-ti ia
nu au ce, nu au cum...
Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate oglinzile lumii,
Cateodata chiar esti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate legile lumii,
Cateodata traiesti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate dovezile lumii,
Cateodata chiar vezi...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate credintele lumii,
Cateodata chiar crezi...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate necuvintele lumii
Cateodata zidesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate minunile lumii
Cateodata zambesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate mirarile lumii
Un miracol chiar esti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate iubirile lumii
Cateodata iubesti!

           De la prima luare la cunostinta asupra autismului am manifestat un interes marcat, am dezvoltat o relatie problematica, vie, fata de notiunea si manifestarea numita autism...mi-a ramas la suflet. Asupra ei ma intorc periodic,  nu stiu de unde mi se trage interesul si starea de atentie sporita. Nu stiu de unde vine cum nu stiu nici pentru ce, este posibil, sa ma pregatesc, intrun mod intuitiv asa cum doar sufletul iti da impuls sa o faci.

           Las pe alta data tratarea din punct de vedere psihologic a acestei "deficiente" sau chiar "handicap" tocmai pentru ca este denumita astfel dar mai ales pentru faptul ca tot ceea ce s-a scris despre autism se afla sub semnul "posibilului", "probabilului" si al altor teorii la fel de vagi ca si termenii insotitori. Etiologia acesteia este pusa, in mod supozitional, atat pe seama adinistrarii unor vaccinuri, unor disfunctii neurologice cat si pe seama factorilor ereditari, deasemenea cu totul necunosctuti si greu de stabilit inca.
          Cu toate acesta autismul este una dintre manifestarile cu care am rezonat puternic, careia nu am reusit nici pe departe sa-i inteleg miezul, e genul acela de intrebare care-mi ramane indaratnic agatata de un gand, la care ma intorc mereu si mereu cu coada ochiului pentru ca stiu sigur ca exista intotdeauna un punct potrivit din care, daca apuci orice nod il poti dezlega cu usurinta firescului, dandu-i firului cursul sau.
          Intrun mod cu totul particular si empiric, simt adeseori ca un om diagnostica astfel nu este altceva decat doar o fiinta al carui suflet aduce informatia sa ancestrata, astrala, intro minte umana retractata, ingusta, logica, schematica. Nepotrivita si neadaptabila in fapt, fata un alt sistem de valori, de referinta, nepamnatean, nedobandit prin educatie ci "mostenit" dintro calatorie astrala cu mult mai lunga si cu mult mai bogata ce nu poate fi comprimata si decodata de mintea umana finita, utilizata la minimum, asa cum se afla ea in starea de acum. Socot ca intrun "autist" se intampla, asadar, nepotrivirea dintre un sistem valoros nedecodificabil pentru creierul uman, inadpatabil asadar in manifestare.
        Adeseori ma simt, cu adevarat, in societatea moderna...o autista. Nu ma atinge nicicum sistemul de valori sociale actual, pentru ca in mod paradoxal desi traiesc in el nu ma intereseaza. Pe mine ma intereseaza fiecare Omul in parte, facand abstractie de faptul ca omenii creeaza sistemul. Nu ma supun judecatilor de valoare ale sistemului social, pentru ca Omul in sine socot ca are un sistem de valori eminescian, al Iubirii, al Dreptatii, al Luminii, mosteit si nu dobandit educational. Nu ma ridic impotriva sistemului social actual, nu este nevoie pentru ca il cunosc, pot usor ca din interior sa subrezesc si asa subredele-i temelii si zidurile pe care acest sistem de valori sociale le-a ridicat intre Oameni.
         In fapt, in clipele in care sentimentul de zadarnicie ma cuprinde...sunt doar o autista. Refuz sa mai comunic prin cuvinte pentru ca mi se pare ca bataile inimii mele au mii si zeci de mii  de intelesuri si nuante. Pentru ca zambetul piezis, pierdut descrie el insusi toate tristetile lumii pe care nu s-ar putea ca cineva vreodata sa nu le stie, sa nu le simta...Asa cum doar intro singura privire radianta poate fi cuprinsa o declaratie de dragoste completa si infinita...tot asa o singura lacrima poate descrie pe obraz radacinile ei adanci, sfasietoare si limpezi afirmand pe deantregul toate credintele Inimii.
         De aceea am scris despre autism astazi, pentru ca traiesc intrun sistem, pe care il gasesc adeseori absurd, care are limite in care poate incadra normalitatea si anormalul si care poate cataloga intrun anume fel o manifestare despre care, de altfel, nu stie in mod concret nimic. Uneori sunt o autista pentru ca nu ma simt potrivita locului dar...care Iubeste intrun mod cu totul  neconditionat, cum altfel, lumea intreaga si care traieste sentimentul de plinatate interioara intrun mod aproape extatic.