vineri, 30 decembrie 2011

Cerul din noi



Mudra

                                                Mihaela Moraru - Celestine

Universul.
Intre degetele infinitelor cautari l-am cuprins.
Atat ne e dat.
Omul s-a nascut sa fie Om.
La capete, pamantul i-a fost tabla de sah.
Cugetul si simtirea l-au rasfrant in doua culori.
Azi e alb si negru.
Calatorul s-a nascut la mijoc.
A uitat.
Din vise si zgomot ne e plamadita inima si dorul.
Alergam iar si iar, inainte si inapoi.
Din cand in cand ii dam sah lui Dumnezeu.
Atunci el ne respira in fata cu iubire.

Atunci ne da remiza uitarii...
Atunci redevenim.



       
           Eu tin un caldendar ramonian, dupa care inceputul de an este undeva prin septembrie, adaug atunci anilor mei inca un an, si inca unul.
           Anilor vechi le port nuanta in privire si urmele pe chip, si nu m-as lepada de ele niciodata.
          Atatia ani pana acum, inceputul meu de an avea neaparat si inceput de an scolar, fara de care ma simteam mai saraca si mai fara rost.
           Am cuprins intre degete universul cautarilor mele, din care ma alcatuiesc si am privit aproape, caci fara scoala totusi, oamenii scoli inalte mi-au fost si din fiecare am cules cate o definire, cate o simfonie, poeme sau macar un vers.
           Anul acesta l-am avut inca si mai aproape pe Dumnezeu, am stat de vorba indelung si mi-a fost mai clar decat niciodata ca  omul s-a nascut sa fie om...Mihaela, nu-i asa!? Caci noi stim asta mai dinaintea noastra, dar a trebuit sa ne asezam fata in fata, sa spunem cuvinte, ochi in ochi sa ne privim pentru ca sa ne reamintim...
          Si tot de dinaintea mea stiam ca un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele...dar a trebuit sa simt ce inseamna cand acestea se ating, pentru ca sa prind sensul lui a fi! Nu-i asa!?
          Am ras realizand cat e de simplu jocul pe tabla asta mare de sah si cat de inversunat omul in nestiinta lui. In cata lupta ne ivartosam cand, de fapt, intre doua puncte distanta cea mai scurta este...Visul!
          Sfarsitul de an calendaristic nu-mi aduce nimic in plus, nimic in minus.
Poate doar ocazia minunata de a ura de iubire oamenilor cu ale caror universuri, universul meu s-a intersectat, s-a contopit, a devenit una pentru ca apoi sa se despinda, mai rotund si mai bogat.
          Si totusi, este un sfarsit ce trebuie sarbatorit asa cum i se cuvine oricarui sfarsit, caci bobocii noului inceput stau sa infloreasca.
          Sa redescoperim cerul din noi si sa-l redefinim cu mult mai inalt ci cu mult mai senin...
          Multumesc celor care m-au mangaiat cu prezenta lor discreta sau manifesta, oricum a fost ea eu am simtit-o si m-a implinit.
         
 La multi ani!
          
           
         

luni, 26 decembrie 2011

A fi



A fi

                                         Radu Theodora Cristina

A fi fericit este cand accepti
Ceea ce esti.
In prealabil ai tras cu coada ochiului
Stanga-dreapta
Si ai bagat de seama ca esti.

Ti-a trecut prin cap ca alta sansa de a fi
S-ar putea sa nu mai ai,
Doar daca ai putin noroc
Si invatatii lumii care scotocesc necontenit atomul,
Cautand particula lui Dumnezeu,
Pun mana intr-un final pe universurile paralele

Si in a 26-a dimensiune a unuia dintre ele,
Surpriza,
Cine si-ar fi inchipuit,
Te asteapta chiar pe tine
O sansa nou-nouta
Ca scoasa din cutie,

Continui cu a intelege ce inseamna sa fii,
Invatatii nu te mai pot ajuta,
Ocupati fiind cu teroiile lor riguroase.

Viata e doar un test a spus cineva,
Daca ar fi fost chiar asta viata adevarata
Am fi primit instructiuni precise despre
Ce si cum sa facem.

Nu s-a gandit respectivul intelept,
Ca invatatii responsabili cu scrisul instructiunilor
Au uitat de mult de noi
Cautand mereu galaxii in culori ireale.

Ii lasi pe invatati cu ecuatiile lor ingenioase
Si te apuci,
Cu manecile suflecate pana la cot,
Sa inveti ce esti si cu ce se mananca.
Aceasta chestiune
Pe cat de serioasa si profunda
Pe atat de simpla si amuzanta.
                                                                           Decembrie 2011

              Am primit in dar, de Craciun, aceasta poezie, si este scrisa de unul dintre cele mai dragi suflete mie, de pe acest paman, din aceasta viata. Am invata impreuna ce inseamna a fi, umbland desculte pe ulitele Murighiolului in verile mai ieri apuse, simtind energia vie a pamantului cum ne patrunde in fiinta. Incercand sa patrundem logica unui taune si de ce anume el inteapa, astfel incat sa-l determinam sa nu ne mai intepe chiar pe noi. Am invatat impreuna ce inseamna a fi, in saratura, in acelasi sat din Delta Dunarii, facand pluta, precum frunza pe apa, incercand impreuna sa patrundem intelesul relatiei corpului cu apa.
             Am trait impreuna in afara timpului zile in sir, in care clipa era tot ceea ce este, astfel incat am anulat notiunea conventionala de timp.
             Acum ea este Doctor in matematica, si in pofida si dincolo de lucrul acesta, ea este!
             In viata asta ne-a unit acelasi sange si acelasi neam, de dincolo am sa te caut si am sa te veghez mereu.
              Cristinei, cu iubire nemarginita.

vineri, 23 decembrie 2011

Flori de gheata, la fereastra

    

     Craciunul ne reaminteste singura stare de spirit ce poate salva lumea, Iubirea Cristica!

     Imi amintesc din vremea copilariei ca singura grija a fiecarei zile de iarna, la trezire, era sa fug repede la geam, si sa ma incredintez ca a nins peste noapte. Nimic, de atunci si pana astazi nu-mi reda sentimentul din inima, de "acasa" decat iarna, zapada si focul din soba casei copilariei mele.
    Adesea geamurile aveau flori de gheata pe care, ma bucuram atunci cand cu rasuflarea mea calda, le topeam usor.
    Imi amintesc de strada copilariei mele, care se transforma toata iarna in cel mai bun derdelus din oras, unde veneau toti copiii de pe strazile alaturate, cu saniile. Stateam in zapada de dimineata pana seara si nu mi s-a intamplat in vremea aceea niciodata sa-mi fie frig, sau sa obosesc alaturi de ei la joaca.
   Uneori ma necajeam pentru ca aproape ca nu mai aveam loc sa ma dau cu sania de alti copiii mai mari iar atunci, ca prin farmec aparea bunicul, tatal tatei, om aspru de altfel, care crescuse noua copiii in voia Domnului, dar care atunci cand ma vedea incurcata si necajita iesea in strada si-mi facea loc pe derdelus printre ceilalti copiii, mustrandu-i. N-am aflat niciodata cum stia el ca eu ma aflu in incurcatura, nu l-am vazut niciodata sa ma urmareasca la joaca pentru ca el avea mereu treburile lui de facut.
   Imi amintesc de vremea Colindelor si de batrana din deal care ne dadea mereu gutui stricate dupa colind, altceva nu avea, insa ne primea mereu si ne asculta atenta si bucuroasa.
   Mos Craciun imi aducea mereu hainute noi si carti minunate.

   Pentru fiecare din noi doresc acum, ca de acest Craciun sa avem in inimi sentimentul de "acasa" bland si cald, oriunde ne-am afla!
   Sa ni se topeasca inimile de iubire, precum florile de gheata de pe geamuri, la prima atingere a unei rasuflari calde!
   Sa nu ne fie niciodata frig, caci nu suntem niciodata singuri, ci suntem mereu impreuna, Unul!
   Sa avem fiecare dintre noi certitudinea ca ingerii nostri pazitori ne sunt alaturi, precum bunicul din copilaria mea, si ne veghezea tacuti, cu infinita tandrete si iubire!
   Mos Craciun exista pentru ca notiunea de a darui este forma plenara in care se manifesta prin fiecare din noi Iubirea Cristica!
    Ochi de copil imi doresc pentru noi toti, caci lumea vazuta astfel nu are cusur, cel de alaturi e doar un partener de joaca si nu un competitor strasnic.
   Imi doresc pentru noi toti primenirea sufletului si scriere lina in Cartea Vietii. Caci puterea Credintei si a Iubirii daruieste sufletului nostru ochii vii pentru ca in frumos, frumosete sa vada, in inima iubire, in minte gand curat, iar in orice rau partea de bine.
   
   Craciun fericit, in pace si iubire alaturi de oameni cu miez, care sa va intregeasca si sa va sporeasca!
     

luni, 19 decembrie 2011

Scena


Oameni
                                  versuri Aurelian Andreescu
  "Oameni, oameni, semanati...
Cu iubire, câmpia din voi...
Oameni, oameni, minunati...
Treziti muntii, batrâni de ploi...
Oameni, oameni, învatati...
De la pasari, curajul în zbor...
Oameni, oameni, oameni, cautati...
Foc de soare, stralucitor.
Fir de aur, se înalta, catre soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu...
Oameni, oameni, semanati...
Cu iubire, cararile...
Oameni, voi oameni
Semanati cu iubire, câmpia din voi.
Ooo, oameni...Oameni. oameni...
Cautati... Foc de soare, stralucitor...
Fir de aur se înalta, catre Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu...
Oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire... Cararile...
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Cautati, foc de soare, stralucitor...
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire... Cararile...
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minunati..."

    Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg scena si rolurile ei, sa trec de aparenta valtorii si a artificiilor iluzorii.
    Sa-mi dau seama ca "totul este inversul totului". Ca traiesc Visul. Si ca Oglinzile ma infatiseaza pe mine insami, fara sa poarte vreo vina, luciul lor raman clar chiar daca imaginea mea in ele imi parea distorsionata si mata.
    Au fost ani in care am intalnit oameni ale caror chipuri le cunosteam de undeva, ori ale caror maini le mai tinusem altadata in palma mea. Oameni cu ale caror suflete, sufletul meu s-a unit pana la string intro aceeasi emotie mare, gandind la fel, simtit la fel, iubind la fel, intrun dans armonios al destinului de ca si cand m-as fi stiut cu ei de sute de ani.
    "Intamplarilor" acestora o singura trasatura le-a ramas constanta, necesitatea pe care am simtit-o empiric si instinctual de a cobora adanc in mine insami pentru reamintirea!
      Atunci am inteles scena si actantii ei, am cunoscut izvoarele si Esenta.
      Am inteles rolurile si am dat mastile jos, am inteles ca trebuie sa ma fac departe ca sa-mi incap in ochi.
      De vreme ce nasterea este coborare, cautarea Sinelui nostru nu se poate face niciodata in exterior ci doar in interior profund, inapoia noastra, a imaginii de sine cu care ne inconjuram, iar pentru a afla Adevarul trebuie sa dam mastile la o parte si sa sondam adanc, nu pot afirma decat ca in aceasta experienta in care ne aflam acum, termenul de evolutie spirituala este caduc. Sufletul  ESTE, cu mult inaintea ta!
     In om vii ca sa Fii Om!
             
      Din momentul in care intelegi toate acestea, Cerul coboara in tine, stai alaturi de vorba cu Dumnezeu, susul si josul, inferiorul si superioritatea nu mai au niciun inteles si nicio relevanta.
      "Salvatorul" nu mai are rol pentru ca "de salvatul" nu exista. Fiecare urmeaza propriul sau destin si nimeni nu are dreptul sa intervina in curgerea altui destin in afara de al sau, propriu!
     Oameni, oameni, semanati, cu iubire campia din voi, Oameni, voi oameni semanati, cu iubire Cararile....Doar atat, cu iubire semanati Cararile!
      Am parasit scena demult, am coborat in om si-am Devenit...
      E vremea adevarului...Mos Craciun exista!

joi, 15 decembrie 2011

Iubirea


            Iubirea nu este oarba, asa cum mult timp am auzit ca se spune si n-am crezut niciodata...
            Iubirea este clarvazatoare, ea vede in creatie intotdeauna Adevarul...Desavarsirea!
            Ai marturisit astazi iubirea ta!? Mai tarziu...poate fi prea tarziu...
           
         

luni, 12 decembrie 2011

Zbor frant

 
Pot sa zbor
 
                                Malina Olinescu
 
"Ploaia se revarsa si ma spala de pacate
Soarele se-aprinde din lumina lui sa-mi dea,
stau intinsa-n Iarba si sunt una cu Pamantul,
taina Fericirii e aici in palma mea.

pot sa zbor,
daca vreau ating un nor
si cobor.

pot sa zbor,
sunt un fulg aprins de dor
pot sa zbor.

Tu alergi spre mine si ai bratele deschise,
vreau sa vii si totusi parca vreau sa te opresc,
scena se repeta, am trait-o eu in Vise,
ochii tai sunt raze, ei ma ard si ma topesc

ca o bucurie Ploaia mea,
tu esti apa vie din viata mea,
cade-o Picatura, beau din ea,
taina Fericirii e aici in palma mea.

pot sa zbor,
daca vreau ating un nor
si cobor.

pot sa zbor,
sunt un fulg aprins de dor
pot sa zbor.

am in suflet doar lumina,
spre Soare as vrea zbor,
sa ma inalt si sa plutesc pe un nor
vreau..

pot sa zbor,
daca vreau ating un nor
si cobor.

pot sa zbor,
sa zbor,
sunt un fulg aprins de dor,
pot sa zbor.

pot sa zbor,
daca vreau,
daca vreau ating un nor
si cobor.

pot sa zbor,
sa zbor,
sunt un fulg aprïns de dor,
pot sa zbor."

duminică, 11 decembrie 2011

Inalta Initiere


"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.


Multe trec pe dinainte,
În auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu aseaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine...."

                                      
             
             Firesc omenescului din om este a se simti prins intre bine si rau, intuneric si lumina, sus si jos, mic si mare, tristete si bucurie, iubire si frica, prezent si viitor, cunoastere si necunoscut.
            Aceasta lupta incepe vremelnic, odata cu primele notiuni insusite si se prelungeste, functie de fiecare inidivualitate in parte pentru sine, pana in momentul in care vocea sufletului fiecaruia incepe sa se faca auzita.
             Sufletul si doar el da fiintei transcedentalitate, o ridica deasupra normelor si ratiunilor umane, dincolo de orice limita sau nivel dat.
             Sufletul fiecarei fiinte, pentru sine! Niciodata altfel, niciodata altcineva sau altceva exterior lui! In acest sens gasesc intrutotul veridic indemnul socratic "cunoastet-te pe tine insuti".
             In tine insuti se afla adevarul, in insasi intrebarea ta se afla raspunsul. Nicio intrebare nu s-ar putea naste in noi daca, din aceeasi sursa nu ar porni si raspunsul.
             Zadarnica si iluzorie poate deveni cautarea in afara, la altcineva, in altcineva sau altceva, fiinta-maestru, sistem sau curent mistic chiar daca ea poate parea ajutatoare, providentiala,  mai usoara si mai lina.
             Crucea ta nu o poate duce nimeni altcineva, adevarul tau nu-l poate descoperi si detine nimeni in afara de tine, chiar daca Adevarul unul este! Pentru ca sursa una este! Insa pana acolo drumul tau, sinuos sau mai putin, tu singur il vei face in final, indiferent cate alegeri vei trai sentimentul ca ai de facut si cate scurtaturi ti se poate parea ca poti face.
              Menirea omenilor este ca fiecare pentru celalalt iubitor suflet sa fie, pod de brate intre noi, curcubee din suflete, ingemanand caile noastre insa fara a confunda calea mea cu a ta si cu a nimanui altcuiva, chiar daca "acasa" pentru fiecare dintre noi este unul si acelasi loc.
             Intoarce-ti privirea inlauntrul tau, coboara-ti mintea in inima, mergi cu blandete si perseverenta inspre sinele tau, in re-amintirea a ceea ce esti.
             N-am sa inlocuiesc vreodata semnul sfintei cruci cu sho ko rei  sau cu orice altceva pentru ca nimic nu este intamplator in Univers, pentru ca inaintea mea, Eu am ales ca din acest pamant sa ma nasc, in acest neam, in aceasta cultura, in acest botez si nu in altul sa ma miruiesc si sa ma crestinez.
            
             Inalta initiere este Viata insasi, traita cu cei doi ochi larg deschisi. Doar cei ce nu-i au pe acestia deschisi in Adevar pot crede ca un al treilea le-ar fi de mai bun folos.
             Adevaratul Maestru, spiritul tau viu este!
                            
"Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate"
                                                                                   Glossa, Mihai Eminescu
         
          

sâmbătă, 10 decembrie 2011

O noua zi


O noua zi
                                   versuri Horia Brenciu, Andreea Miclici


"Departe… undeva…
Aud zgomot de usi ce se-nchid.
Vad oameni ce-ar parea
Ca ascund tot ce simt.

Prin masti de carnaval
Ma privesc ochi ce nu pot visa.
Prin geamuri de cristal
Ochi… ce nu pot vedea .

Luminile se sting
Noaptea cade pe strazi…
Dar noul labirint
N-are Exit, ci garzi!
Pe tot ce-avem ne-am pus
O parola, un cifru, ceva…
Sub ele ne-am ascuns
Chiar… si inima!


Povesti ce dor,
Si pe care le stii,
Mai cred intr-un rasarit…
Mai sper ca-n zori
Va fi o noua zi,
O zi cum noi ne-am dorit.


Iubirile se scriu…
Ne-ntalnim intr-un spatiu virtual.
Ce pare-atat de viu,
Anonim si egal!


Azi nu mai stim de cand,
Stau inchise-ntre frig si fiori…
Dorinte ce n-ajung
Nici in vis uneori!


Povesti ce dor,
Si pe care le stii,
Mai cred intr-un rasarit.
Mai sper ca-n zori
Va fi o noua zi.


O zi cum noi ne-am dorit…
Las ieri… si azi… in urma mea
Caci, dupa noapte… nu uita,
Incepe-o noua zi. O noua zi!


Povesti ce dor,
Si pe care le stii,
Mai cred intr-un rasarit.
Mai sper, ca-n zori,
Va fi o noua zi.
O zi cum noi ne-am dorit…"

miercuri, 7 decembrie 2011

Vremea povestilor...cum am aflat ce Sunt


"A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele...
........................................."
Luceafarul, Mihai Eminescu

        Era sambata seara, vantul purta cuminte de colo-colo cate-o frunza, vara se scurgea in toamna lin, ziua aluneca in noapte in ritmul firesc de la facerea Lumii.
Nimic iesit din Intreg, nici macar strigatele femeii care agoniza intre viata si moarte, intro lupta incrancenata pentru a-si implini menirea, aceea de a deveni mama asa cum le este dat femeilor dintotdeauna.
Se chinuia de trei zile si ajunsese la capatul puterilor sale omenesti. In pantecul sau Viata prinsese forma umana insa fiinta aceea mica nu-i dadea niciun pic de ajutor, de ca si cand coborarea era lunga si alene, de ca si cum drumul acela spre inapoi nu si-ar fi dorit sa-l infaptuiasca inca.
        Abia cu putin inainte de miezul noptii, cand femeia nu mai avea nicio speranta si nici macar strigat, copila cobora de tot si se aruncase in lume vestind prin glas clar si tare, cu ochii larg deschisi Lumii ca era gata pregatita pentru ea.
        Era nefiresc de mica si de vie pentru cat de mult statuse ea intre doua lumi negrabindu-se deloc pentru noul sfarsit, cantarind indelung pasul pe pamant.
       Femeia avea privirea neclara si trupul ostenit si apoi n-a reusit sa mai faca nimic. Durerile acelea si chinul ii razbise fiinta, ii ratacise mintile in cernit. N-a mai putut sa-si stranga fetita alaturi un timp si n-ar mai fi vrut, mai apoi, sa-si duca menirea la bun sfarsit. Ramasese, ea insasi, atarnata intre doua lumi de durere, cea a bunului sfarsit si cea de inceput, cea a mintilor ratacite si a sufletului incercat.
      Dupa cateva zile, silita, a luat fetita in brate si a privit-o atent. I se parea mult prea mica si fragila iar noul inceput ii parea mult prea greu. I-a privit apoi atent chipul si ochii mari, clari, vii, graitori. A primit privirea aceea precum primeste un om bezmetic din somn lumina si a strapuns-o pana in adancul ei rascolit. Privirea aceea a prins-o ca o mana si a aduso inapoi de pe unde-i erau pribege mintile, inlautrul ei golit.
Si-a strans fetita la san ca pe o comoara, si a priceput rostul omului si-al ei.
      Ea, copila, stia de atunci si inca dinainte ce este ea, in esenta, si ce ii este menit. Puterea Iubirii i-a fost daruita intru inceput, legamant pentru viata si om.
      Ea, micuta, se nascuse cu ochii deschisi, patrunzatori, cautand mereu miezul. Puterea aceea o are si-acum, isi arunca privirea adanc in om si gaseste firul ghemului-miez, il apuca de-un capat si-l  desira frumos. Aduna omul din zari si-l intoarce cu fata la el, ii coboara mintea in inima si-l asculta tacut.
      Poarta Iubirea in privire si acum, cautand in Inalt drumul spre inapoi.     
"........................................
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

................................................"
Luceafarul, Mihai Eminescu

joi, 1 decembrie 2011

Romania mea


Esti roman, pentru ca asa te-ai nascut, daca ar fi fost o chestiune de alegere poate ca n-ai fi facut-o tocmai pe asta! Dar esti roman si-ti raman doar cateva variante, ori esti mandru ca esti roman, ori fa chiar tu astfel incat oamenii din jurul tau sa fie mandri ca sunt romani.
De ce am fi, noi, mandri ca suntem romani?
- Pentru ca pentru aceasta tara s-a nascut si a murit Eminescu.
- Pentru ca esti profund si nu superficial, original si nu apartii multimii!
- Pentru ca ai demnitatea si curajul de a fi tu insuti si nu-ti place "sa fii in trend", acest "trend" al multimii care arunca in derizoriu patriotismul, considerandu-l un sentiment desuet, artificial si aproape ridicol.
- Pentru ca suntem frumosi si destepti iar lucrul acesta nu ne determina infatuare! Starea aceasta de fapt este demonstrata statistic si validata si de alte tari in care romanii au ajuns!
- Pentru ca suntem, prin excelenta adaptabili si creativi! Cunosti exponenti ai altor popoare pe care sa-i fi dus mintea inaintea noastra, de a transforma un dres de femeie intr-o curea de transmisie!?
- Pentru ca avem o constitutie interioara puternica, chiar daca sunt multi cei care au incercat sa ne asemene cu o trestie ce se indoaie dupa cum o poarta vantul!
- Pentru ca atunci cand cineva te va bate pe umar, iti vei da seama imediat daca incearca de fapt, sa-ti identifice punctul slab si sa te atace chiar acolo! Avem in istorie o perioada fanariota, iar lectiile ei nu ne da dreptul insasi ISTORIA noastra sa le uitam sau ignoram. Lucrul acesta se numeste a fi implicat si prevazator, nicidecum meschin si suspicios.
- Pentru ca atunci cand te simti doborat la pamant vei gasi mereu puterea de a te ridica, in preajma ta este cel putin un prieten! Iar la romani, prietenia nu este doar relationare cordiala si interesata pe care o construiesti zi de zi. La noi prietenia este o stare, o simti, te insoteste ca doua brate deschise mereu, gata sa te cuprinda. Nu o ceri si nu o dai, ea se naste in mod firesc intre oameni care simt la fel si cred in aceleasi lucruri!
- Pentru ca ne curge prin vene sange "viu", iubim cu pasiune si devotament si nicidecum cu patima si indarjire!
- Pentru ca atunci cand avem de spus ceva o spunem, chiar daca nu reusim sa declansam "schimbarea".
- Pentru ca desi este evident ca lucrurile merg prost, mai avem inca puterea sa mergem mai departe incercand, macar cu gandul si cu speranta!
- Poti fi mandu ca esti roman si pentru ca nu-ti este rusine sa fii roman!
Adauga la aceasta lista motivele tale pentru a fi mandru ca esti roman si trimite-o mai departe celor cativa romani din lista ta care esti convins ca n-au sa persifleze acest demers, asumandu-si "blestemul" de a fi ROMANI, ca pe o binecuvantare!

Trebuiau sa poarte un nume       
           Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.