joi, 26 ianuarie 2012

Iubirea de sine

         
          Desavarsit modul in care povestea "ratustii cea urata" ne vorbeste despre iubirea de sine...
 Despre felul in care noi insine putem deveni extrem de usor perceptiile noastre si mai rau decat atat, despre felul in care din noi insine nu mai ramane aproape nimic daca ne confundam cu imaginea pe care ne-o contureaza oamenii apropiatii.
         De foarte putine ori perceptiile noastre sunt acurate, fara a deveni subiective si influnetate de noi insine, de inca si mai putine ori felul in care ne vad cei din jurul nostru este macar putin apropiat de esenta noastra reala.
          In deplina cunostinta de cauza scriu ca ambele raportari sunt cu totul alunecoase spre pericolul de a sapa in noi adanci tristeti, fragmentari, rataciri, intuneric.
         Propria perceptie de sine devine distorsionata atunci cand noi, oamenii, ne insusim atat de mult "rolurile" noastre sociale incat ne confundam cu ele. In mod aproape implicit atunci cand ajungem sa traim o astfel de "confuzie" apare deceptia, esecul, deziluzia.
De asemenea ne ratacim de noi insine si ne instrainam atunci cand in relatiile noastre interumane suferim un refuz, o respingere, o dezaprobare. Apare astfel, aproape de fiecare data, autodezprobarea, autojudecata, autocondamnarea...Nimic mai dureros, mai sfasietor si mai traumatizant. In esenta, nimic mai gresit de fapt.
        Este normal ca oamenilor din viata noastra sa le acordam importanta, interes, atentie si respect. Mai ales atunci cand ei au ceva de spus despre noi insine. In cele mai multe cazuri oamenii cu care relationam nu sunt decat doar niste oglinzi ale interiorului fiecaruia dintre noi. Niciodata o oglinda nu te va lovi insa, niciodata oglinda nu minte, ea doar oglindeste! Insa de la a oglindi si pana la a contura un profil functie de perceptii personale e destul de mult. Este fundamental ca in astfel de situatii, care pot fi cotidiene si destul de agresive uneori, sa nu-ti pierzi reperul imuabil...tu insuti!
          Cunoasterea de sine este in adevar un proces laborios si caudine. Fara furcile lui...nu stiu cine poate sa ajunga la Sine, pentru ca abia apoi sa inteleaga ca starea pe care o ai fata de tine insuti, dupa momentul intregirii, nu mai poate fi decat una de extatica iubire. Pentru ca apoi sa-ti dai seama ca Sinele nu este de sine statator ci este insusi Totul care ne inconjoara si din care facem parte.
         Abia apoi poti privi in oglinda cu detasare si recunostinta, si intelegi de exemplu ca...suvita de par care-ti pica mereu pe frunte si adeseori se agata de gene si te incomodeaza nu se mai poate sa-ti para enervanta, urata ori dezordonata...ci doar particulara.
        Abia apoi poti privi in ochi oamenii si poti primi direct criticile lor, fara ca ele sa te mai loveasca si functie de ele sa te judeci. Fara ca totul sa fie un afront personal si o lupta, ci doar un joc al oglinzilor cu un unic rol, desavarsirea ta.
         O ratusca urata, cred, avem fiecare in interior intr-o anumita etapa a devenirii noastre, e important cu care ochi o privim. Cu cei ai mintii sau cu cei ai inimii. Si unde ne oprim cu privirea, la interfata sau o aruncam profund in interior.
         Vorbeam despre Iubirea de Sine...e caramida cea mai solida a lui A FI...fara de are tu ramai necongruent cu tine insuti, cu lumea, cu Totul din care faci parte. Fara de care ramai doar atasat, infricat, dependent. Niciodata Liber!

       

miercuri, 18 ianuarie 2012

Mihaela Moraru-CELESTINE, luceafar contemporan





             Mihaela Moraru - Celestine este scriitoare, are stele pe frunte si Adevarul in ea insasi, il aseaza temeinic, cu pasiune si curatenie in Cuvant, daruieste cititorilor ochiii ei pentru a vedea, si Iubirea intregii ei fiinte drept chezasie.  
             Am cunoscut scrierile ei intr-un moment de intensa cautare in procesul devenirii mele, am citit-o cu setea omului de la drum lung, cu foamea omului fara de odihna in inima. Ratacisem bezmetica in mine insami, printre atatia oameni si scrieri, in fapt, incercand sa coagulez ceea ce stiam cu ceea ce este.
           Mihaela-Celestine scrie din interiorul ei, pentru noi toti, adunand magistral si divin de simplu cioburile in care perceptiile noastre sfarama universul, explicand clar si simplu ca prin voce de inger alcatuirea Totului din care facem parte.  Scrie despre Cer si Pamant nefacand diviziunea intre ele, il coboara pe Dumnezeu din ceruri si il aseaza cu blandete si firesc in inima fiecaruia dintre noi.
             Mesajul Mihaelei Moraru-Celestine este unul cu adevarat dumnezeiesc de profund, caci ne indeamna la nimic mai mult decat la a fi ceea ce suntem, a fi Oameni.
            Are har divin si un talent scriitoricesc special imbinat cu genialitate, iar darul fiintei ei il imparte cu neostoire printr-o inepuizabila  forta creatoare. 
           Desi este o foarte tanara scriitoatre, a scris pana acum patru carti, "Dumnezeu e simplu de ce-l faci dumnezei" , editura Studis, Iasi 2008, "Lumea de jos" editurile Arania si Junimea, Iasi  si Brasov, 2009 editie bilingva romana- engleza, la Junimea, "Sah lui Dumnezeu", editura Junimea, 2010 si"Dihotomia Genului", in curand la editura Junimea, 2012.
           In alta ordine de idei, prin poezia sa mie Mihalea Moraru-Celestine mi-a alinat un dor ce ma indeamna adesea sa caut a citi, a gasi, a simti...dorul de Eminescu. In afara de faptul ca printr-o intamplare fericita poarte numele marelui geniu, ea scrie intrun stil atat de profund si cu mesaj incat imi aduce adesea inima in pragul unor batai in ritm...eminescian.
Din acest motiv postez aici una dintre poeziile Mihaelei Moraru-Celestine care a fost numita de mari personalitati culturale contemporane Neo-Luceafarul, caci "vocea" ei tanara si curajoasa se exprima cu pasiune si daruire in numele aceluias Adevar sublim.
            Scriu despre Mihaela Moraru-CELESTINE pentru ca imi doresc sa dau mai departe ceea ce eu am primit prin citirea scrierilor ei, lumina ei inconfundabila, curatenia si inaltul cerului pe care ea l-a coborat in intampinarea pamantului din noi.
           A fi scriitor astazi nu este cel mai facil lucru de a fi facut, insa in ciuda atator piedici si greutati admir Credinta si Puterea cu care Mihaela continua sa scrie si sper si ma rog ca vocea ei sa fie lasata si ajutata sa se auda, pentru ca mai tarziu sa nu ajungem ca, cu regret sa spunem "Poate demult s-a stins in drum in departari albastre, iar raza ei abia acum, luci vederii noastre...".

NEO-LUCEAFAR

Când peştele mut se zbate pe nisipul umed,
Ridică-l şi aruncă-l în marea tumultoasă,
Doar acolo se va linişti sufletu-i,
Când îngerii se joacă de-a ploaia.


- Glumeşti cu îngerii de voie,
Aşa vorbiri din măreţia-ţi rece?
O lume din nisip, a celor ce din treceri
Au învăţat să nască şi să moară!
Nu ştiu mai mult decât un val ce vine,
Din frica de pieire doară
Să îşi clădească vise din rubine.
Să speri din neputinţa lor să faci o lume vie,
Iubire mai trecută şi pustie,
Nu cred că vei primi pe veşnicie.


- Tagana este lumea ce din ceruri,
Coborâtă mie...
Şi pe din urmă căutat-am pasu-i de fecioară,
Ce nor să-mi joace soarta veşniciei,
Atât de caldă mâna ei doboară,
Întregul cer, cu zeii din hârtie.
Mă desenaţi unei iubiri mai bune?
Nebun să fiu să cred a voastre spuse...
Mă socotesc nedemn de rugi impuse.
Sunt doar un cer ce leagă de nisipuri,
Iubiri...
Deloc apuse.
Mă legăn din durere până-n ceruri 'nalte
Ating cu mâna norii pe un scrânciob.
Nu cred mai mare vietate-n pântec,
Iubirea din nisipuri şi palate,
Dor să-mi fie.



Croit-ai lumea cu un fir de aţă
Plecat-ai dintr-un cer aprins
Din rege devenit-ai o paiaţă,
Pentru iubirea focului nestins


-         Tagana, lumea la capete a rotunjit cerul peste ape.
-         Peştii nu mai sunt peşti când pe puntea cerului nu e apă.
-         Ţi s-a închinat Samudra cu tot cu furtună pe mare.
-         Glasul firelor de nisip peste lumile mele n-au pornire...
Ce dans, neştiutului zbor din oasele regilor de piatră, să mai învăţ?


- Al meu străin şi neplecat al firii, cer
Crezut-am lumile din josul apei neştiute.
Să mă arunci ca pe un nor, ce peste om avute
Al clipei de iubire şi răgaz, o vreme...
Nisipuri cerne.
Să mă aşez în dreptu-ţi cu dorinţă
Să-ţi jur din veşnicia-ţi, vise moarte?
Nu-mi cere un palat clădit pe ape!
Se va topi în neştiinţă.

***
- Să te aduc în cerul meu, îmi ceri?
Să te aprind în lunca viselor, la vale?
Să mă socot al lumii tale, un ateu ?
Cumplit să-mi dai pe veşnicia-mi, un regat de zeu,
Mai bine mort, în mare.

***
- Socot iubirea dintre nori, voinţă.
Dar nu a celor ce măsoară timpuri...
Te vreau Akash, strungar de suferinţă
Să făurim în doi castele din nisipuri.

***
Şi împreună doruri mii de-a valma
Să-nnegurăm pe susul cerului râvnit,
Mi-ai fost pământ pe cer, apoi iubit...
Să-mii fii din nou ales al zeilor povară,
Când vor privi iubirea dintre zeu
Şi o fecioară.
Mai sus şi mai înaltă decât cerul,
Ce a pictat un suflet pe nisip,
Penelul...


Mihaela Moraru-CELESTINE poate fi citita mereu, aici:


luni, 16 ianuarie 2012

A fi Creator...nu doar creativ

         
           Sunt "locuri" pe care le cunosc, le-am strabatut. Sunt cararile pe care si eu am ratacit scrijelindu-mi genunchii de piatra lor lasand ofranda lacrima de sange, picaturi amare de durere.
            M-am incapatant absurd sa cred ca doar parcurgandu-le in genunchi le-as putea intelege rostul mai adanc. Dar pentru ca nu mi s-a potrivit m-am hotarat sa ma ridic, viata nu se traieste in genunchi, mi-am spus insa m-am indarjit amarnic sa le parcurg insingurata in nefericirea mea.
            Traiam cu sentimentul ca lucrul acesta este nobil si ca umerilor mei (mici) le este sortita toata greutatea lumii si toate tristetile ei...
Pentru ca apoi sa-mi dau seama de nefirescul intelesurilor pe care le-am dat vietii. Am, din nastere, in mine o fericire interioara pe care nu au reusit nici cele mai vitrege momente ale vietii, nici macar mintea mea, sa mi-o suprime de tot.
             Am, de la Dumnezeu, o Iubire nemarginita pentru Viata si pentru tot ce este viu incat nu s-ar fi putut ca omenescul din mine, ego-ul, sa o umbreasca. Iubirea aceasta m-a determinat sa ma predau Vietii si curgerii ei, Viului si imensului miracol de A FI!
           Pentru ca eu... nu sunt suma amintirilor mele, sunt creeatorul lor; nu sunt produsul esecurilor mele, sunt "piatra" slefuita de ele; nu sunt zidurile de care m-am izbit, sunt ochiii ce refuzau sa le vada dar pana l-a urma le-au vazut; nu sunt oamenii cu care m-am lovit, sunt omul care si-a ramas siesi loial; nu sunt situatiile impotriva carora m-am razvratit, sunt cea care le-a inteles; nu sunt victima nimanui, sunt propria mea victima la rigoare, nu sunt cuvintele mele, eu doar sunt!

             In clipa in care m-am reantalnit cu mine insami si m-am privit in ochi, cu adevarat, am dat cenusii din mine forma mea, iar dorului nestins i-am pus numele meu regasind deplin in mine atingerile Celui care m-a creeat.  In clipa aceea m-am cunoscut cu adevarat, m-am luat de brat si am pornit sincron la pas.
             De aceea spun, nu ramane doar creativ...fii creator!
             Mintea tese scenarii marete, este destul de creativa!
             Sufletul iese din tine, deasupra ta si te inalta si pe tine cu el, e creator!
             Urmeaza-ti sufletul, in armonie cu mintea ta.

vineri, 13 ianuarie 2012

Lumina lina


"Pe ziua de sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat
la M-rea Neamtu, la bolnitã, si l-am spovedit si l-am împãrtãsit pe poetul M.
Eminescu... Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au
sãrutat mâna si-au spus: Pãrinte, sã mã îngropati la tãrmurile mãrii si sã fie
într-o mãnãstire de maici, si sã ascult în fiecare searã ca la Agafton cum cântã
"Lumina lina"..."

Eminescu-Drama sacrificarii, Theodor Codreanu

              Cu totul "intamplator" prima poezie pe care am invatat-o si am recitat-o integral in primii ani ai copilariei mele a fost Luceafarul scrisa de Mihai Eminescu. In mod paradoxal, desi nu aveam mai mult de trei ani mamei i-a fost mult mai usor sa ma invete Luceafarul decat catelus cu parul cret sau alte poezii de gen pentru ca, tot ea spunea, refuzam cu indarjire sa le memorez si sa le recit.
               Banuiesc acum, dincolo de orice intamplare banala in care nu cred, ca faptul de a creste luminata de Luceafar a creeat mai tarziu, odata cu Constientizarea, o reala conexiune intre sufletul si mintea mea si Adevarul, pe care eu fiinta, l-am recunoscut si trait profund citind opera lui Eminescu la vremea la care am putut-o cuprinde cu mintea. 

                Intotdeauna bataile inimii mele au descris arcuri ample in ritm alert atunci cand am citit Cuvantul eminescian, de ca si cum acest cuvant ma aducea in proximitatea unui "ceva" atat de inalt si luminos pe care n-am reusit vreodata sa-l privesc astfel decat cu ochii inimii umezi, licarind de emotie, recunoastere si recunostinta.
Am mers la scoala intro epoca in care profesorii ne predau despre geniul eminescian dar aveau grija sa-l umbreasca strategic de soapte rauvoitoare despre maladii socotite in toate vremurile rusinoase, cu adevarat denigratoare si nedemne, iar personalitatea sa era descrisa printr-un singur cuvant frust si crunt, si anume ca cea a unui "neadaptat" .
                In scoala noastra nici macar astazi nu se cultiva Cultul Eminescian si nu se spune macar adevarul obiectiv despre viata sa, nu mai vorbesc despre dezvaluirea adevarului spiritual, realului mesaj al scrierilor sale.

                Atat de puternica a fost "vocea" sa si atat de mareata "fiinta" incat au fost necesare majore forte pentru a fi inlaturat, ingenunchiat fara izbanda desigur, pentru ca in final sa fie asasinat, astfel ca a trebuit sa indure mai multe morti. Moartea intelectuala, care nu stiu de ce dar tind sa cred a fost mai degraba o tacere asumata, si o moarte civila care seamana atat de bine cu un asasinat crunt au fost mortile inventate de oameni, morti care in mod paradoxal au scris insasi nemurirea lui Eminescu. 
                 Oricum s-ar fi derulat lucrurile cu adevarat, conduita pe care a imbratisat-o neamul din care, si pentru care s-a nascut Eminescu, este incontestabil unul dintre cele mai negre pacate ale acestui popor.
                 
                  Mihai Eminescu a avut o exceptionala constiinta de sine, fapt ce s-a inscris ca si inca o semnatura a propriei sale condamnari, caci asa dupa cum stim, a fi plin de sine in sensul bogatiei tale interioare si mai ales perfect constient de valorile reale cu care ai venit in lumea manifesta, este cu totul posibil sa fie interpretat de mintile usoare si meschine drept infatuare si poate atrage dupa sine "pedepse" fatale. Judecatorul si pedepsitorul lui Eminescu a fost, in mod constant si cu o perseverenta diabolica Titu Maiorescu, pamantean de rand, concurential prin definitie, tipologie caracteriala care mai exista inca si astazi la multi omanei, din pacate chiar la oameni de cultura.
                 Mai mult decat atat Mihai Eminescu a trait cu totul constient drama sacrificarii sale, a inteles-o in sensul ei cel mai profund si si-a asumato deplin in numele unui adevar superior oricarie intelegeri umane, caci pe "cruce" fiind si-a inaltat ochii spre lumina divina acceptand doar o astfel de judecata, celei omenesti spunandu-i doar simplu "eroare". Asa cum el insusi a spus, a fost pe deantregul cosntient ca intro astfel de ordine a realitatii, stramte si inguste, el n-ar fi putut fi fericit si nu s-ar fi putut realiza plenar.

                "Eminescu n-a batjocorit pe nimeni în toatã viata lui din simplul motiv cã mãsura fiintei sale era adevãrul si pentru cã el era un model de moralitate publicã. Batjocurã, în schimb, e aprecierea cã Eminescu „judeca cu simtirea, nu cu mintea”, când abia acuzatorul urma atare cale, neavând acces la profunzimile luciditãtii eminesciene. De nenumãrate ori a precizat poetul cã norma adevãratului patriot e sã judece deopotrivã cu inima si cu mintea."

             Simion Mehedinti spunea „Cum a purtat Eminescu în sufletul sãu durerea românilor din toate timpurile si din toate tãrile românesti n-a mai purtat-o nimeni.
Numai urmând învãtãturile lui, mai pot afla urmasii calea mântuirii din prãpastia în care am cãzut.
Cine va cãlca alãturi va rãtãci...Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altiiii fãcând sã creascã ruina tãrii, în loc de a o scãdea”.

            Mi-e destul de greu sa constat ca si astazi se vorbeste cu voce joasa si pe la colturi despre viata lui Mihai Eminescu, si mai mult decat atat si astazi constat ca "vocile" tinere si curate, cu rezonanta si purtatoare de Adevar, sunt impiedicate sa vorbeasca, ascunse ochilor si urechilor nostri.

           

"Iubeste-mã si iartã-mi pãcatele, cãci tu esti Dumnezeul la care mã închin."

Mihai Eminescu, 15 Ianuarie 1850-15 Iunie 1889

vineri, 6 ianuarie 2012

Autist



Viata ca o curva

             Florin Chilian

Viata nu-i o curva
Lasa!...
Lasa-i sa-ti cunoasca inima

N-o zidi in piatra..
Lasa!
Lasa viata sa ajunga-n viata ta
Hai, lasa!
Nu fugi de lume
Lasa lumea-n lumea ta
Cu adevarat...
Cu adevarat nu au cum sa-ti ia
nu au ce, nu au cum...
Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate oglinzile lumii,
Cateodata chiar esti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate legile lumii,
Cateodata traiesti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate dovezile lumii,
Cateodata chiar vezi...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate credintele lumii,
Cateodata chiar crezi...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate necuvintele lumii
Cateodata zidesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate minunile lumii
Cateodata zambesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate mirarile lumii
Un miracol chiar esti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate iubirile lumii
Cateodata iubesti!

           De la prima luare la cunostinta asupra autismului am manifestat un interes marcat, am dezvoltat o relatie problematica, vie, fata de notiunea si manifestarea numita autism...mi-a ramas la suflet. Asupra ei ma intorc periodic,  nu stiu de unde mi se trage interesul si starea de atentie sporita. Nu stiu de unde vine cum nu stiu nici pentru ce, este posibil, sa ma pregatesc, intrun mod intuitiv asa cum doar sufletul iti da impuls sa o faci.

           Las pe alta data tratarea din punct de vedere psihologic a acestei "deficiente" sau chiar "handicap" tocmai pentru ca este denumita astfel dar mai ales pentru faptul ca tot ceea ce s-a scris despre autism se afla sub semnul "posibilului", "probabilului" si al altor teorii la fel de vagi ca si termenii insotitori. Etiologia acesteia este pusa, in mod supozitional, atat pe seama adinistrarii unor vaccinuri, unor disfunctii neurologice cat si pe seama factorilor ereditari, deasemenea cu totul necunosctuti si greu de stabilit inca.
          Cu toate acesta autismul este una dintre manifestarile cu care am rezonat puternic, careia nu am reusit nici pe departe sa-i inteleg miezul, e genul acela de intrebare care-mi ramane indaratnic agatata de un gand, la care ma intorc mereu si mereu cu coada ochiului pentru ca stiu sigur ca exista intotdeauna un punct potrivit din care, daca apuci orice nod il poti dezlega cu usurinta firescului, dandu-i firului cursul sau.
          Intrun mod cu totul particular si empiric, simt adeseori ca un om diagnostica astfel nu este altceva decat doar o fiinta al carui suflet aduce informatia sa ancestrata, astrala, intro minte umana retractata, ingusta, logica, schematica. Nepotrivita si neadaptabila in fapt, fata un alt sistem de valori, de referinta, nepamnatean, nedobandit prin educatie ci "mostenit" dintro calatorie astrala cu mult mai lunga si cu mult mai bogata ce nu poate fi comprimata si decodata de mintea umana finita, utilizata la minimum, asa cum se afla ea in starea de acum. Socot ca intrun "autist" se intampla, asadar, nepotrivirea dintre un sistem valoros nedecodificabil pentru creierul uman, inadpatabil asadar in manifestare.
        Adeseori ma simt, cu adevarat, in societatea moderna...o autista. Nu ma atinge nicicum sistemul de valori sociale actual, pentru ca in mod paradoxal desi traiesc in el nu ma intereseaza. Pe mine ma intereseaza fiecare Omul in parte, facand abstractie de faptul ca omenii creeaza sistemul. Nu ma supun judecatilor de valoare ale sistemului social, pentru ca Omul in sine socot ca are un sistem de valori eminescian, al Iubirii, al Dreptatii, al Luminii, mosteit si nu dobandit educational. Nu ma ridic impotriva sistemului social actual, nu este nevoie pentru ca il cunosc, pot usor ca din interior sa subrezesc si asa subredele-i temelii si zidurile pe care acest sistem de valori sociale le-a ridicat intre Oameni.
         In fapt, in clipele in care sentimentul de zadarnicie ma cuprinde...sunt doar o autista. Refuz sa mai comunic prin cuvinte pentru ca mi se pare ca bataile inimii mele au mii si zeci de mii  de intelesuri si nuante. Pentru ca zambetul piezis, pierdut descrie el insusi toate tristetile lumii pe care nu s-ar putea ca cineva vreodata sa nu le stie, sa nu le simta...Asa cum doar intro singura privire radianta poate fi cuprinsa o declaratie de dragoste completa si infinita...tot asa o singura lacrima poate descrie pe obraz radacinile ei adanci, sfasietoare si limpezi afirmand pe deantregul toate credintele Inimii.
         De aceea am scris despre autism astazi, pentru ca traiesc intrun sistem, pe care il gasesc adeseori absurd, care are limite in care poate incadra normalitatea si anormalul si care poate cataloga intrun anume fel o manifestare despre care, de altfel, nu stie in mod concret nimic. Uneori sunt o autista pentru ca nu ma simt potrivita locului dar...care Iubeste intrun mod cu totul  neconditionat, cum altfel, lumea intreaga si care traieste sentimentul de plinatate interioara intrun mod aproape extatic.