Psihi mou

I

[...]
"De-aceea cind ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu riuri,
cu pietre, cu o dunga de mare, atit cit sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gindului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sint acela
cu care vorbesc !

II

Ca sa fie ceva intre noi, altcineva - sau eu
insumi - am botezat ceea ce insumi eu facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinindu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suris buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surizind,
carei alte dureri i-ai spus astfel ? [...]
O, prietene, cum este albastrul tau ?
[...]
Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebindu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stirnite, spre altundeva."

                                                     Enghidu - Nichita Stanescu

           De aceea cred ca noi acum ar fi trebuit sa fim intr-un altundeva, unde Lumina nu mai e doar fascicul ci Stare, iar mintea umana ar fi trebuit permeabilizata de mult, pentru ca pentru noi a scris Nichita. Iar faptul de a se mai sacrifica, prin nastere, un altul precum el a facut-o mi se pare improbabil.

          Pentru a citi Nichita Stanescu nu-ti trebuie nici ochi si nici prea multa carte, ci doar o curatenie interioara de natura smereniei omului in fata divinitatii din el insusi, acel gen de predare si daruire fara conditii si fara respiratii, care sa treaca de barierele autocontrolului si sa coboare in tine cum ti-ar siroi libera lacrima ploii pe obrazul proaspat udat.

          Sa te scape de chingile mintii care nu apuca intelesul, zvarcolindu-se umilita si invrajbita pe delaturea lui, sau primprejur. Asa cum a putut-o spune numai Nichita:

"De-aceea cind ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer."

           ...de aceea a spus-o el, ca sa n-o mai traim astazi noi. Adancile noastre rani, de noi insine inventatele intrebari si neraspunsurile lor, de noi insine isiratele cuvinte fara rost si fara noima. De parca n-am avea o stanga si-o dreapta ca semn ca suntem intregi ci pentru a ne da una-alteia palme!

         Eu i-as fi spus Alb in fiecare dimineata fara cenzura nasterii mele din zori si apusului meu de dupa amiaza. Totdeauna calatorind intre cer si pamant, intre oameni si om si inauntrul lui. Pe om ascultandu-l cum respira si pe mine odata cu el, lui cunoscandu-i privirea pe mine privindu-ma, pe el iubindu-l ca pe Dumnezeul din mine insami. Lui, omului, dezlegandu-i vorbirea despre sine, pe mine ascultandu-ma atunci, tacand impreuna cu el ca-n fata unei panze albe ce se deseneaza singura cu o pensula precisa, mai puternica decat mintea mea si mai puternica de mine insami. Sau coala alba pe care se scrie singur portativul si apoi notele pe el, alcatuind o simfonia desavarsita, tot una...

"Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebindu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stirnite, spre altundeva."

             ...mai simplu de-atat n-ar fi putut nimeni sa o spuna pentru noi, cunoasterea de sine!
             Doar ca a o face pentru noi, nu o putem face decat noi insine.