Estetica

 Luna in camp

                  Nichita Stanescu


Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
...
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.


 

Amândoi

                   Corneliu Serban

Minunea noastra simpla e ca iubim mereu
cu tainica uimire traita-ntâia oara;
ca ne aflam alaturi la bine si la greu,
senini când zarea poate si pentru noi sa moara.

Minunea nostra simpla e darul de a sti
ce-i dor, si ce-i tristete, si ce-i singuratate -
Minunea noastra simpla e c-am ramas copii
si ca la fel ramânem cât inima ne bate.

 

Totusi, iubirea

                Adrian Paunescu

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.


Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.


Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.


Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.


Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.


Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.


Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.


Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.


Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.


Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

 

Iubire

              Lucian BlagaIubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.


Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.


Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.


Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.


Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.

 

Poem 12

                Pablo Neruda
 Pentru inima mea ajunge pieptul tãu,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînã la cer
Ceea ce dormea în sufletul tãu.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenta ta.
Într-o eternal fugã precum e valul.

Am spus cã-n vînt cîntai
Ca pinii si catargele
Ca ele înaltã si tãcutã esti.
Si te întristezi dintr-o datã ca o cãlãtorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sãlãsluiesc în tine ecouri si voci nostalgice.
Eu mã trezii si uneori emigreazã si fug
Pãsãri ce dormeau în sufletul tãu.

 

 Poemul XIII


                     Pablo Neruda


Am fost plecat să-ţi conturez
graniţele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezişul: un păianjen
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.


Poveşti de spus pe malul înserării,
ţie, tristă şi suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe şi plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârşitul şi fertilul anotimp.


Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucişat cu vise şi tăcere,
atârnând între mare şi tristeţe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.


Între buze şi glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin şi uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ţine apa.
Păpuşa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar şi-aşa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire...
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniţă în mainile unui nebun.
Trista mea gingăşie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă şi rece culme
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.
  



 

 Poemul VI

                 Pablo Neruda


Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

       

      Draga   

                       Alexandru Alexianu

Te-am privit, Draga, iubita mea...
Erai un paun frumos,
Zarzarii înfloriti se scuturau în jurul tau
Si eu nu mai ma saturam privindu-te.

Apoi te-ai schimbat în apa fermecata,
O vâltoare în care ma înecam si muream încet.
Dragostea ta ciudata ca niste ramuri de salcie
Ma tragea zabauca tot mai la fund.

M-au desteptat pasarile cerului.
Eram întins în iarba ca un Gulliver.
Muschiul padurii ma îmbratisase ca o sora,
Caprioarele codrului pasteau în jurul meu..



Inger si Demon

                         Mihai Eminescu

Noaptea-n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara care ard lânga altare -
Pe când bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lânga arcul în perete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana în de raze rosii frângeri,
Palida si mohorâta Maica Domnului se vede.

O faclie e înfipta într-un stâlp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-aseaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.

Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.

Ea un înger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat -
La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza.

Pe un mur înalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenuncheata.

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;

Ce-ti lipseste sa fii înger - aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza;
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea sunta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuncheaza.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si încovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite samana gândiri rebele.

Despartiti de-a vietii valuri, între el si între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat' - desi arare - se-ntâlnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.

Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Ce adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amândoi!

A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta, mica.

Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mâna ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.

Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul îl rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poti opune,

C-opunându-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si când mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.

Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viata? Cât amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amarârea, care sufletu-i apasa.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se aseaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta. De pe dânsii negurile se descopar...

Este Ea. C-o multumire adânca, nemaisimtita,
El în ochii ei se uita. - Mândra-i de înduiosere;
Ceasul ultim îi împaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.

Am urmat pamântul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.

 



Cand plangi femeie


                        Lory Cristea


 
Când plângi femeie toată apa lumii
Se află-n ochii tăi ca două lacuri
Ce oglindesc luceferi în hamacuri
Tinzând să cadă în tristeţea humii.


Când laşi să-ţi cadă lacrimile-amare
Fără-a-ntreba ceva şi făr-a cere
Parcă te pregăteşti de înviere
Topind în plânsu-ţi ocnele de sare.


De-aceea nimeni n-are acest drept
Să-ţi judece-n vreun fel firescu-ţi plâns
În care duioşia lumii-ai strâns
Ca s-o păstrezi în sipetul din piept.


Ecce Homo

                  Ion Minulescu

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frămîntări de clape-
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun
Şi-n cîntece, tumultul căderilor de ape…



Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări tîrzii-
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii..


Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De lenese pavane
Şi repezi farandole-
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete
Şi-n ris, impertinenţa sonorelor mandole.


Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De rime,
Şi idile,
De artă
Şi eres-
În craniu port Imensul, stăpîn pe Univers
Şi-n vers, vointa celui din urmă Nenteles!…




Ea

                    Nichita Stanescu

Tocmai acum, tocmai acum
cand o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am mintit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea tine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea se gandeste la mine fluier a paguba.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea e cea mai frumoasa de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ii simt gratia
strabatand toate zidurile orasului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
cand simt ca ei ii este dor de mine
imi jignesc prietenii
nemaisuportand cat de dor poate sa-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea isi calca de drag de mine
rochia in carouri,
eu stau si curat lanci cu benzina
ca sa le azvarl in animale si in vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
cind ar fi trebuit sa fiu
cuprins de o tandra alergare,
ma prelungesc in vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
cand ea iradiaza de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
si toate stelele explodate
si ma lungesc cat cea mai lunga strada din oras
si ma asfaltez
si ma imbrac in ninsoare si gheata,
mai ales in gheata,
mai ales in gheata, mai ales in gheata,
ca ea, scumpa si divina de ea
trecand sa alunece
si sa cada si sa-si raneasca glezna,
pe care, doamne,
de atata vreme nu i-am mai sarutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul sa sarute o glezna
daca ea nu schioapata ? !



Nedreptate

            Nichita Stanescu

De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz?
Atât de pacatosi sa fim noi încât sa fim nevoiti
sa avem
sperante, pentru frumusete
si pentru duiosie, ochi
si pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiti sa fim noi
încât sa trebuiasca sa ne iubim.
Atât de nestabili sa fim noi
încât sa trebuiasca sa ne prelungim
prin nastere
tristetea noastra urâta
si dragostea noastra înfrigurata?



Deodata am auzit ploaia venind


                                  Nichita Stanescu
Deodată am auzit ploaia venind.
De sus, când vopseam balustrada, am auzit-o!
Blocuri de tăcere azvârlea înainte-i,
pe-acoperişe.

Deodată am auzit ploaia venind
ca o turmă de gazele în goană,
pe acoperişe.
Înaintea ei alerga tăcerea
cu torţe de praf.

Deodată am auzit ploaia venind.
De aceea mi-am smuls cămaşa
arătându-mi bulgării lucitori ai umerilor
spre marele oraş, strigându-i:
iute, bătrâne,
să ne prindă şi pe noi
o trâmbă de răcoare - şi-apoi,
mai departe!

 

                Adrian Paunescu
La urma urmei viaţa nu e
Decât o repetabilă poveste de dragoste,
Un subiect mort care mereu înviază, 
Plus şi minus biografiile în cauză.
.......................................................
Nu există economie,
 Nu există politică,
Nu există cultură,
Dacă nu există dincolo de ele
O poveste de dragoste.
Nici aspirina,
Nici bomba atomică,
Nici ceaiul de pătlagină
Nu sunt de înţeles,
Decât într-o ecuaţie de dragoste.
............................................................



 

Strofa pentru o fata

                 Vasile Voiculescu

Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare...
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă ţurţuri şi ninsoare
Toată dimineaţa zilei lui prier.

Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin...
Sânii duri, doi ţurţuri, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin.

Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,
Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet încă trup!...

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-va sufletul înapoi...

Izvorăsc din carne sufletele oare?
Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,
Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare
Îţi va face-un suflet din topirea ei.

 

Sarutul

               Radu Gyr

Cum, sus, in pisc, ne-nlantuie sarutul
ori in prapastii oarbe ne scufunda,
nu stim de strange-n cupa lui rotunda
sfarsitul unui cer sau inceputul.

Adanci milenii poate ne inunda,
poate-n genuni ni se dizolva lutul,
se naste-un ev, se-ntuneca trecutul,
sau timpul vast se rupe de secunda...

Ce scari de-argint ne duc spre-nalte zone,
in pulbere de sori sa ne transforme?
Tu capeti chipul limpezii madone,

eu, trup de zeu al boltilor enorme;
in noi tresar paduri de anemone
si-ntaia oara lumea prinde forme.

 

Cantec de trei

                       Nichita Stanescu

Noi suntem doi, tu esti singura,
de-aceea te lasam sa faci ce vrei tu.
Noi iti dam doua inimi;
una o tinem in mine, cealalta o tinem in tine.
Chipul tau il facem sa semene
cu chipul nostru,
asa cum monezile sunt aidoma
celor doua apasari brutale
ale tiparului care le naste.
Noi doi suntem doua ramuri ale tale,
una izbucnita spre luna
din dragostea pentru cer,
alta izbucnita din pantecul tau
din dragostea ta pentru pamant.
Noi si cu tine am vrut sa fim unul,
dar materia care uraste adevarul
ne-a pedepsit si ne-a facut trei.
Noi suntem doi si tu esti singura,
de aceea tu ne stapanesti,
de aceea tu esti regina
pentru ca noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu exista
decat in monotonele povestiri despre fericire.

 

Elegia risipitorului de iubire

                         George Tarnea

Prea usor pierd vremea
Si prea greu strang bani,
Sa mai stiu ce-nseamna
Pretul unor ani.


Dar, cu toate-acestea,
Le ofer mereu
Altor ani, de-a-valma,
Casa-n trupul meu.


Numai sa nu-mi ceara,
De grabiti ce sunt,
Vreo scadenta-n schimbul
Nimbului de sfant.


Ca nu am nici starea
Sa ma pot schimba,
Nici sa-i zic iubirii,
Dintr-o data – ba!


Prea lumesc de tanar
Si prea-n toi petrec,
Sa-mi umbreasca firea
Anii care trec.

 

Semn 3

                       Nichita Stanescu

Tu nu-ntelegi ca cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-ntelegi ca sentimentul unei pietre
o smulge si o zboara si-o atirna
si-o pluteste?

Tu nu-ntelegi ca noi cadem launtrul nostru?
Ca sentimentul de launtru
il tinem greu, razbatator prin pietre.

Tu nu-ntelegi aceasta?

Tu nu-ntelegi ca stelele in sine
sunt un launtru din launtrul departat?
Tu nu-ntelegi ca albul in desime
e negru imparat?

 

 

Jucării

                  Rebindranath Tagore

Copile, cât de fericit eşti tu, când pe ţărână
o dimineaţă-ntreagă mi te joci c-o frântă
ramură în mână.
Zâmbesc privind la jocul tău cu mica, frântă
ramură în mână.
Sunt prins de treburile mele
şi ore-ntregi socot la cifre grele.
Poate că-mi vei zvârli câte-o privire
şi-un gând citit pe faţă:
"ce joc neghiob să-ţi prăpădeşti cu el o dimineaţă".
Copile, am dat uitării arta de a mă pierde-n gol
cu beţe şi cu turte de nămol.
Eu caut scumpe jucării topind
un bulgăr de-aur şi argint.
Cu orice-ţi cade-n mâini, pe-ne-alesele
îţi făureşti atâtea jocuri vesele.
Îmi irosesc şi timpul şi puterea
cu lucuri ce nicicând n-am sa le-ating.
În şubreda mea luntre mă tot zbat pe loc
râvnind să trec Marea Dorinţeia
mereu uitand că joc şi eu un joc.

 

 

Descântec

          Tudor Arghezi


Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre? 
Un pas din timp în timp, greoi, 
Se-apropie, dar a trecut de noi. 
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vână-ntoarsă peste tine
Cred că atârnă din văzduh glicine 
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie 
O singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşază
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

 

 

Dormi?

     
              Tudor Arghezi

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?
Ploua si singur mi s-a urît.
Vreau sa nu te supar.
Te-am vazut citind la lampa
Si n-am bagat de seama
Când ai închis oblonul din gradina,
Tarcat cu dungi egale de lumina.

Am batut încet în fereastra
Si iar am batut, mai tare,
Si am intrat în încaperea ta.
Curata rînduiala!
Cartea sta deschisa la pagina alba:
Toate paginile cartii erau albe.
Ce citeai tu într-o carte fara slove?

Patul era nedesfacut.
Cearsaful nou, perina proaspata.
Unde ai plecat?
Unde umbli noaptea singuratec?
Încaltamintea ti-este neatinsa.
Nu e gunoi la tine.
Te-mbraci în camasa de piatra
Si te încingi cu funie de-argint.
Tu n-ai nici sudoare,
Nici praf, nici scuipat.

Un ac îmi înglodeste inima strapunsa,
Medicule fara de prihana.
Sau e un cui de la Crucificat
Sau un ghimpe din cununa lui.
Vindeca-ma, suflete.
Vin-acasa, suflete.
Adu leacuri, suflete.



Elegia a doua, getica

             Nichita Stanescu


In fiecare scorbura era asezat un zeu.

Daca se crapa o piatra, repede era adus
si pus acolo un zeu.

Era deajuns sa se rupa un pod,
ca sa se aseze in locul gol un zeu,

ori, pe sosele, s-apara in asfalt o groapa,
ca sa se aseze in ea un zeu.

O, nu te taia la mana sau la picior,
din greseala sau dinadins.

De indata vor pune in rana un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aseza acolo un zeu
ca sa ne-nchinam lui, pentru ca el
apara tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grija, luptatorule, nu-ti pierde
ochiul,
pentru ca vor aduce si-ti vor aseza
in orbita un zeu
si el va sta acolo, impietrit, iar noi
ne vom misca sufletele slavindu-l...
Si chiar si tu iti vei urni sufletul
slavindu-l ca pe straini.

 

Scrisorile de dragoste

sau Inserare de seara

                           Nichita Stanescu

I

Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.

II

Ioachim spuse:
Singurul fapt care nu este un fapt al lucrurilor, ci un fapt în sine mişcător este cuvântul.
Ioachim zise:
Cuvântul are un înţeles al lui propriu şi acesta este înţelesul.
Cuvântul mai are şi un înţeles al lucrurilor şi acesta este bineînţelesul.
Ioachim zise:
Lucrurile nu sunt de înţeles, dar ele pot stârni mirare prin cuvântul care le numeşte.
Toma răspunse:
Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi dezîmbrăţişate decât prin semnul amândorura.
Ioachim întrebă:
Ce este acela semnul amândorura, adică şi al lucrurilor şi al cuvintelor deodată.
Toma răspunse:
El este trecerea stândă locului, locul mişcării dinlăuntru, adică semnul.
Toma mai adăugă:
Semnul e singurul care este înafară.
El este dezîmbrăţişarea cuvântului de lucrul cuvântat.
Ioachim zise:
De la o vreme se face tot mai frig, dar albul zăpezilor nu se arată şi nici negrul urmelor labelor de lup tras spre munte.
Într-adevăr!

III

Frumosul şi emanaţia lui tandră, ideea de frumos, nu este un obiect şi nu are natură palpabilă, ci este o acţiune, dragul meu Toma.
Faptul de a fi nu este un fapt unitar, iar risipirea lui în forme şi varii privelişti ne face să credem că este o reprezentare a unei unice fiinţări sparte în cioburi.
Dacă aş crede în vreo reprezentare a unei unice fiinţe cosmice, cosmosul fiind unica fiinţă, după cum presimţim, - atunci, pentru înţelegerea umană, trecerea acestei fiinţe unice s-ar vădi în chipul deşertului Sahara.
Ideea de singurătate şi sentimentul de singurătate provin din unicitatea individului, din totala neasemănare a omului cu el însuşi şi, generalizând, din totala neasemănare a omului cu omul.
Faptul existenţei arborilor, a plantelor marine este un început de nelinişte şi de neasemuire cu sine însuşi.
Faptul peştilor, al hienelor şi al vulturilor sporesc lipsa de unitate prin singularizarea lor.
Înmulţirea, împreunarea şi foamea sunt numai nişte îndepărtate urme ale cuvântului.
Dezîngerarea prin cuvânt, organ unic al întregii specii umane, reprezintă pentru noi frumosul, sentimentul frumosului, reintegrarea în unic, în total.
Frumosul nu are un caracter individual şi nici măcar natura lucrurilor.
El este o acţiune şi în acest înţeles este comparabil numai cu timpul.
Dragă Toma, renunţă la secunde, la ore şi la anotimpuri.
Pune mâna pe jugulara timpului, curbeaz-o în jurul tău şi înveleşte-te cu el.
Dar, faţă de adevăr, însuşi timpul este un bob de nisip din deşertul Saharei.

IV

Gemeau câteva animale în noapte şi, şi pe acoperişe, căci celelalte gemeau pe câmp; gemeau cum îţi zic câteva animale; nu ştiu prea bine ce erau dânsele, păsări sau raze cu patru picioare, ori poate tocmai tulburata noastră conştiinţă izbită de rut sau rănită de moarte, izbită de oarecare înmulţire sau de totala neînmulţire.
Să vezi prietene necredincios ce poţi să fii, cum de m-am îndrăgostit de natura lucrurilor naturii, pe care o putem numi mai simplu, de-a dreptul, natura lucrurilor.
Mă îndrăgostisem şi deci eram îndrăgostit; - iar, dragul meu, arma îndrăgostitului nu este armă, după cum arma soldatului nu este dragoste.
Şi atunci cred că înţelegi şi singur de ce, ce era de mâncat, pentru mine devenise ceva de sărutat, - şi de ce braţul spânzurătorii se umpluse cu frunze, şi de ce stelele nu mai erau atâta de departe.
Da' ce-ţi spun eu, dragă Toma, că înţelegi şi singur.

V

Spre diferenţă de tristeţe, care este a speciei noastre, dar nu numai a speciei noastre, ci şi a speciei arborilor şi a celorlalte stele, melancolia ne apare ca un egoism, ca un stil al tristeţii, ca o îmblânzire a piramidei prin baroc.
Melancolia e refuzată de contemplare şi este refuzată de puterea unei generalizări.
Proprietate a propriilor noastre amintiri, aidoma vechilor scrisori şi fotografii legate cu fundă, melancolia este, poate, cel mai de preţ avut al celui care posedă şi şchiopătarea până la boală a celui apt de tristeţe.
Şi totuşi Toma, tu ţi-aduci aminte cum, punându-mi sub şaua calului tău tristeţea, ca să mi-o frăgezeşti, ai scos de sub acea şa de cal sălbatic înşeuat de tine numai o bucată de melancolie pe care ai gătit-o cu lacrimi şi cu mărar de gene de ţi s-a întors şi ţi s-a aplecat şi ai venit să mă pipăi dar nu mai aveai ce?
După părerea noastră tristeţea este un sentiment viguros, pentru că ni se întâmplă înlăuntrul conştiinţei.
Despre melancolie, ne gândim mai degrabă că prietenul nostru Hipocrate ar putea să aibă câteva păreri mai repezi şi mai scurte decât cele ale noastre.
Închei această scrisoare cu tristeţe.

VI

Să bagi de seamă că nici animalul sălbatic nu ucide de dragul de a ucide, ci numai din foame.
Ţi-ai zis şi tu desigur că virginitatea morţii este cu mult mai vastă în instinctul animal decât ne-o arată puţina istorie a speciei noastre şi a animalelor domesticite de noi.
Şi, de fapt, te întreb, dragul nostru Toma, după mintea dumitale, ce credeţi dumneavoastră prietene că ar putea să fie fenomenul uciderii omului de către om?
Am meditat mult şi n-am înţeles nimic.
Stau pe gânduri până când mă adoarme câte o stea căzătoare. Şi atunci în fine adorm.
Dacă furnicile, care sunt războinice, şi dacă oamenii care sunt războinici, - tu ce crezi, ele sunt din pricina foamei?
Prea multă carne şi prea puţin timp.
Timpul, el singurul, este hrana noastră.
În rest, cum suntem noi alcătuiţi, dragă Toma, multe lucruri pot fi evitate, cum bunăoară ziua este o evitare a nopţii măreţe cu stele, din pricina soarelui luminos.
Şi totuşi, îţi mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate acestea şi contemplu, - şi degeaba contemplu, că tot nu înţeleg nimic dragă Toma, deşi uneori a împuşca o idee mi se pare aidoma faptului împuşcării unui copil, iar moartea lor nu poate fi o astupare de guri înfometate.

VII

Cuvântul, prin memorarea lui, are, static, şedere şi rădăcină în situaţia lui ulterioară, deci din extatic, în extaziere, în mişcare.
Staticul în întâlnirea lui cu extaticul, cu extazierea, se dizolvă în tăcerea lipsei de sens.
Gândirea asupra cuvântului, care este numai un material trecător al unei revelaţii, ne obligă şi ne sileşte să nu credem că el ar putea să aibă gramatică.
Cuvântul, ca material, nu poate fi conceput şi nu poate fi conceput ca scrierea lui pe planul alb al hârtiei.
Cuvântul are spaţialitate şi relief, de aceea scrierea lui mi se pare o reducţie la plan.
Viaţa este un material al misterului conştiinţei şi ea nu poate fi identificată cu aceasta, aşa cum niciodată nu vom identifica lumina cu starea înţelesului vederii.
O sintaxă a stelelor sau una a vameşilor de atomi, ce vămuiesc nimicul de nimic, absenţa de absenţă, niciodată nu va putea fi înţeleasă ca o linie sau ca un arc de cerc.
Spaţializarea actului comunicării ne apare ca un lucru deschis meditaţiei noastre.
Sfera nu este altceva decât un ou fără de viaţă.

VIII

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.
Toma, tu care eşti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.
Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit, - dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat tu?
Sentimentul cailor şi al nechezatului lor, l-ai uitat tu?
De cum e marea, mai ai vreun sentiment?
Toma, tu eşti îndrăgostit; tu nu mai ştii nimic.
Îmbrăţişarea Toma, e un sentiment.
Uită-te şi tu prostule la orizont!

IX

Alergarea, în ceea ce ne priveşte, nu ne interesează de fel ca mijloc de locomoţie şi, mai mult decât atâta, nici măcar viteza şi timpul în care se petrece alergarea şi nici măcar atuncea când se petrece dânsa.
A te mişca pe tălpi e un fel de a-ţi pierde raza.
A te gândi însă, mi se pare un fenomen mai demn, din pricina faptului cuvântului care, nedescompus în litere, are simultaneitate cu orice şi oricând.
Este îndeajuns să numesc un lucru, bunăoară lucrul stelar cu inel numit Saturn, că felul fiinţei mele deodată este simultan cu el, fără de nevoinţa carului sau a cvadrigei care, prin mişcare, mi-ar fura timpul.
Dar, dragă Toma, să vezi şi dumneata ce ciudăţenie: toate acestea n-ar fi posibile prin asemănare.
Toate acestea, dragă Toma, sunt posibile numai prin deosebire.
Toma, mă asculţi atent? - e vorba despre o intersecţie, dar nu despre intersecţia dintre două linii.
Nu!
Nu...
E vorba despre intersecţia dintre ceva şi altceva.
Adică este vorba despre cuvânt.
Să nu zici că nu ţi-am zis!

X

Teatrul este prima formă a civilizaţiei, dar şi ultimul strigăt de moarte al barbariei.
Ne trebuia mai întâi o mască a râsului ca să râdem şi o mască a plânsului ca să plângem.
Râsul şi plânsul Toma, sunt o trebuinţă a preaplinului celui sătul de sine însuşi şi înspăimântat de absenţa gurii în jurul căreia se născuse.
Toma, nu crucea e grea, căci nimica, îţi zic, nu are greutate; fulgul e greu, căci e prea plin de frigul Golgotei.
Mă mai întorc încă o dată şi-ţi zic: că alizeele nu mângâie nici măcar şoldul furtunii, că înecatul nu îndreptăţeşte marea nici măcar atâta cât un pui de delfin izbit de stânca malului.
Viaţa noastră, Toma, are maluri, dar viaţa e o formă, de aceea are maluri.
Sinele fiecăruia îşi are drept mal trupul său de stâncă, pieritor.
Însuşi timpul are un mal, prin faptul că dânsul trece.
Un poet striga: "Daţi-mi un trup, voi munţilor!". După aceea, poetul asurzit n-a mai ştiut că munţii, de-ar fi avut în ei un cuvânt, ar fi fost brazi, jnepeni, arţari, - şi că brazii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost lupi, capre negre şi oi, - şi că lupii, de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost greci iar nu barbari, - şi că dacă omul ar fi avut în el vreun cuvânt ar fi fost zeu, - şi că dacă zeii ar fi avut în ei vreun cuvânt, ar fi fost munţi, - şi că dacă munţii ar fi avut în ei luminişul cuvântului... dar ce-ţi spun eu ţie, ce, parcă trupul omului nu este o mască, cum râsul şi plânsul sunt măşti ale cuvântului?
Toma, dar asta e treabă de om sătul şi îngreţoşat de lucruri.
Râsul n-are gură, plânsul n-are ochi.

XI

Să nu te prefaci Toma: lasă-te pe tine ţie însuţi.
Oricum, cei care vor să te omoare te vor omorî.
Ştiu asta după întregul şir de fiinţe care m-au născut pe mine pentru aceasta şi nu tocmai.
Lasă-te iubit, - iar dacă tu nu poţi iubi, lasă-te totuşi iubit, mortule!
Nu zic cum a zis el că dragostea lor n-ar fi demnă de tine.
Zic numai că poate tu nu eşti şi numai atâta zic.
Şi zicând, te nasc.

XII

Lasă-te pradă, lasă-te mâncat, lasă-te smuls din rădăcină, lasă-te rupt.
Ninge dacă eşti în stare să îngheţi, - iar dacă nu ai firea îngheţului în tine însuţi, lasă-te nins de ea însăşi, de eşti!
Ori dacă nu, ce dulce amintire!
Şi acum să-ţi spun ceva: mă îngrijorează ochii tăi galbeni şi ficatul tău umflat.
Ai grijă şi tu de stele. De lipsa ochiului şi de orbire, de drag de tine am grijă eu.
Spală-te pe dinţi, - ei sunt poarta lăuntrului.
De lăuntru am grijă eu de drag de tine.
Încearcă să nu mai mori dacă poţi!
Eu sunt patul mortului tău.
Vezi-ţi de stare.
Despre mişcare n-ai grijă.
Eu sunt roata ta pe care tu umbli înaintând, - şi nu numai a ta, dragostea mea de viaţă, viaţa mea trecătoare şi umblătoare.
Acum du-te şi lasă-mă singur, - şi dacă ai auzit, ia valea de pe munte şi apa din izvoare.
Izvor de ape nu cunosc, străinule!
Du-te!

XIII

A treisprezecea, când pe treisprezece s-a născut tatăl meu şi pe treisprezece s-a născut femeia care îmi va naşte în şirul nostru nu un copil ci un tată, căci Toma, îţi zic: să nu te mai sperii că aş putea să fiu rupt de mine însumi prin scurta întrerupere şi fractură a trupului meu dinspre mine şi mine.
Auzi-mă:
mi-am rupt braţul drept eu singur şi-ţi spun aceasta ca să ştii că mi l-am rupt pentru că el era de rupt şi atât.
mi-am smuls ochiul drept eu însumi când am socotit doi ochi prea mult pentru o unică gândire.
Auzi-mă:
dar mai ales caută şi înţelege-te pe tine însuţi ca să mă poţi auzi pe mine.
Tu crezi că trupul meu e totuna cu fiinţa mea? Tu crezi că există leu puternic şi deşertăciune mare cărora să le fie foame de mine şi să-mi mănânce mie cuvântul?
Tu crezi că s-a născut cel care ar putea să mănânce de foame înţelesul meu?
De umbră ducem lipsă şi de arbori ducem lipsă şi de sămânţă.
Pe toate acestea le-am zvârlit înaintea leului şi înaintea panterei şi înaintea celorlalte animale înfometate.
Raza mea nu, pentru că înţelesul nu este o burtă.
Auzi-mă:
înţelesul nu este o burtă, el este o boltă.
Înseşi stelele cerului sunt un zid.
Dar, după cum bănui, Toma, de ţi-e dor şi frică şi îngrijorare de carnea mea şi de sângele meu, nu-ţi fie ţie grijă de stelele cerului.
Lor le este foame poate de spiritul meu, dar şi acesta, de l-ai putea înţelege, nu-ţi fie frică de frângerea lui sau de mâncarea lui, că am dat razei lor lumina mea de mâncare, iar locul meu e dincolo de ele şi acolo încă am ce să dau.
Nu te mai uita la rana tălpilor mele, înţelege odată, Toma, rana căreia îi sunt rană, ea mi se dă mie iar nu eu ei. Atât.

XIV

Toma, dacă ai greşit şi nu mai trebuieşte să fii; - ai mândrie de tine şi urcă pe eşafod în faţa călăului tău şi rânjeşte tu măştii lui, fără de cap deasupra umerilor tăi, - şi cu gâtul gata retezat şi cu şuvoi de sânge, surâzând.
Tu, dacă ai greşit grâului, taie-ţi piciorul ca să nu te mai poţi arăta în faţa lui şi să-l murdăreşti cu umbra ta atuncea când tuturor copiilor le este foame de sete.
Să nu te mai naşti de nu eşti în stare să înduri viaţa!
Să nu mai mori de nu eşti în stare să ştii că cea care te-a născut a murit.
Toma, dacă nu poţi să spui că unu se poate înmulţi cu unu, vai ţie!
Că suntem cu toţii ceea ce suntem, e un mormânt pentru bătrâni şi un leagăn pentru copii.
Că noi toţi nu suntem aidoma noastră noi toţi, e o roată, Toma, este un cuvânt, Toma, cum îţi zic, căci am grăbire.

XV

Şi acum, că am zis să se ducă din noi răul, lichidul bunăoară, - solidul bunăoară, - căldura şi frigul, ceea ce este foarte înalt şi ceea ce este foarte prejos, - ia-mi numai cuvântul din mine, Toma, iar nu firea mea pe care i-am dedat-o lui şi nici palatul ochilor de sub sprâncene, - ia tu cuvântul, fiule şi nimic altceva, - căci de aceea altceva se numeşte altceva pentru că este altceva.
Fereşte-te de nume, căci ele numesc.
E o prostituţie şi o dezvirginare a numi.
Ai văzut vreodată vreun înecat de înecare?
De îndată el devine vânăt de vederea ta şi prin numirea lui de înecat.
Toma, viaţa nu este o înecare în real, deşi adeseori "trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri".
Timpul, Toma, nu creşte în urma noastră şi ne întunecă, el creşte înaintea noastră...
"Dar e-n zadar copile".
Întretaie-te!

XVI

1. Numeralul are o greutate provenită din felul imploziilor succesive pe care centrul său ideal le determină.
2. Verbul manifestă atracţie şi fugă faţă de nume.
Substantivul ne apare ca o generalizare a numelui, - dar aceasta este numai o formă de tip grafic, iar nu o realitate spaţializată.
3. Numele reprezintă sensul interiorului pur, dar nu unic ci poliper, cum peştera e un polip interior al absenţelor de stâncă.
4. Numele nu există şi nu creează existenţă, ci mişcă din lăuntru în lăuntru, staticul în static, dând sens existenţei exterioare lui, o conştiinţă de sine a acesteia prin cuvânt.
Şi totuşi numele nu poate fi despărţit de numit, semnul lui de locul lui, mişcarea lui de staticul lui.
Numele e în fapt singura entitate abstractă care se autoreglează, dar care se reproduce prin realul convenabil lui.
Neputinţa despărţirii numelui de numit anulează antinomia dintre concret şi abstract ca desuetă, propunându-i, înlocuind-o cu un cu totul şi cu totul altceva, neantagonic, dar în acelaşi timp necoincident şi neconfundabil.
5. Greutatea numelui şi staticul său îl face simultan cu orice şi cu oricând şi nuanţat prin haloul interstiţial al verbelor.
Acestea au o spaţialitate fără de spaţiu, pulsând interiorul absolut al numelui.
6. Reproducerea exterioară a ceea ce numim materie se produce de fapt nu în timpul şi spaţiul relativ, ci în interioritatea absolută şi relativă a interiorului poliper al numelui.
7. Noţiuni ca spaţiu şi timp ne apar false sau în cel mai bun caz desuete şi vetuste, iar antinomia materie şi spirit o barbarie de tip inferior didactic.
Această antinomie ţine mai degrabă de chirurgia broaştelor practicată de stupidul experimentator Galvani.
În acest sens cunoaşterea nu ni se pare ca un rod al curiozităţii călătoriei şi observaţiei, ci ca unul al revelaţiei interioare, prin nume iar nu prin numirea lui.
8. Cuvântul este locul existenţei.
9. Existenţa este locul timpului.
10. Timpul este o interioritate oarecare, ulterioară existenţei şi dublu ulterioară cuvântului.

XVII

Poet este acela care naşte.

Acela care îl face pe cititorul cuvântului lui mai poet decât pe sine însuşi, acela care îşi transformă coşmarul său de om chinuit în vis de copil care are bucuria jocului.
Toma, eu ard ca să-ţi dau foc.
Degeaba stelele care ne ţin răcoare.
Degeaba umbra.
Când umbra va da foc copacului ne vom bucura de arsura fructului său.
Toma, fructul şi sămânţa nu sunt un scop, sunt numai un mijloc.
Nu despre sămânţă este vorba, ci despre însămânţare.
Auzi-mă Toma: te îmbrăţişez cu acel Toma al tău.

XVIII

Sufletul este un trib de unul singur şi o piramidă fără de nici o piatră.
El este asemuitor, Toma, cu laptele şi neasemuitor cu sugarul.
El nu poate fi distrus din pricina faptului că poate fi nimicit.
Nimicirea sufletului se aşează în nedragoste, după cum fiinţa se aşează în trup.
Nu cunosc Toma, o mai mare răzbunare decât aceea a trupului faţă de sufletul său.
Faptul că locuim pe acest pământ e la fel de tragic ca faptul inimii de a locui între gratiile coastelor.
Şi acum te invit să fii bărbat şi dur cu tine însuţi ca să suporţi ce vreau să-ţi zic.
Noi nu suntem.
Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei.
Dar să nu crezi copilule că te îndurerez; naşte din tine un pieritor de eşti în stare să naşti, - şi fiind înapoia lui vei fi înaintea lui.
Şi acum lasă-ne capetele amestecate şi inimile încă nedizolvate în pâraie de sânge.
Despre prietenul meu Cornelius te anunţ că se simte bine, că are limbariţă, că şi-a înlocuit ochiul drept cu o inimă şi inima cu un ochi.
Dar bineînţeles Toma că asta este treaba lui, deşi de la o vreme am început să am noaptea în somn visuri şi ziua pe trezie nelinişti.
Toma, apa nu poate fi tulburată nici măcar de peşti, cu atât mai puţin de nisipuri.
Dar, despre ale oceanului şi ale deltei, de vom mai rămâne în viaţă, am să am grijă să-ţi scriu.
Cu drag.

XIX

Trupul nostru e o gazdă trecătoare pentru un daimon etern. Cuvântul nu slujeşte revelaţia şi deloc pe daimon.
El este o încercare laşă de a-l face pe pat să înţeleagă ce este somnul.
Toma, ia-o pe scurtătură!
Ştiu Toma că ţie nu-ţi place numele tău, dar nici mie nu-mi place numele meu.
Şi-acum să-ţi spun ceva:
Am plâns.

XX

Toma, tu eşti necredincios, dar necinstit nu eşti. Despre cinste ţi-aş zice că este comparabilă cu umbra frunzelor faţă de frunze şi cu verdele faţă de soare.
E o mizerie a sufletului uman faptul că el a gândit ideea de cinste.
E o mizerie, îţi spun, cum murdară e umbra faţă de verdele frunzei, cum verde este frunza faţă de iradiaţia soarelui.
Cinstea este o răcorire, ca şi umbra.
M-auzi, asudatule?

XXI

Furnicile care cu atâta grijă cresc puricii verzi de plantă, ca să le sugă laptele lor de purici de plantă, glonţul, atâta de bine gândit de savanţi, ca să sugă viaţa din necunoscuţii de străini în toiul războiului şi multele altele asemuitoare acestora le-aş numi în scurt lumina ochilor noştri.
Acum cred că mă înţelegi deplin de ce Homer era orb, Moise bâlbâit şi Beethoven surd.
Du-te fiule, căci mă umflă râsul.

XXII

Muzica e auzul muzicii.
Toma, înţelesul ei ne rupe urechea.
Mă gândesc la prietenul nostru Van Gogh.

Cine dintre noi,

                    Ana Blandiana

Când pleci
Nu știu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu știu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Îți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
țin minte cum ne țineam de mână…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

                       Lucian Blaga


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

 

Viori aprinse femeile

             Lucian Blaga

Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.

 

Stea roditoare

             Marius Robu


Femeie bumb,
Femeie floare,
Femeie fruct,
Stea roditoare,
Pom interzis,
Carne şi vis
Femeie tu,
Chiar tu, care citeşti,
Care-mbumbeşti,
Care-nfloreşti,
Iubeşti
Rodeşti
Mi-e trupul şarpe care vine
La suflet să mi-l ia cu tine.


 


 


 

Lumina


 

          Lucian Blaga


 

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.


 

Ceva ca rugaciunea


 

              Marin Sorescu


 

Nu stiu ce am,
Ca nu dorm cand dorm
Nu stiu ce am,
Ca nu sunt treaz,
Cand stau de veghe.

Nu stiu ce am,
Ca nu ajung nicaieri,
Cand merg.

Nu stiu ce am,
Ca stand pe loc
Sunt, hat , departe.

Doamne, din ce fel de huma
M-ai luat in palmele tale calde
Si cu ce fel de saliva
Ai amestecat si-ai framantat huma-mi?

De nu stiu ce am
Ca exist,
Nu stiu ce am
Ca nu mai am nimic,
Decat pe tine.


 


 

Toata linistea din Univers


 

                   Ana Blandiana


 

Ce este asemenea vidului
Dintre parinti si copii,
Golului care se casca pe locul
Unde a inmugurit carne din carne,
Prapastiei deschise pe latul de palma
Al ombilicului smuls din radacini
De vantul
Batand mereu in acelasi sens
Al varstelor?
Ce este asemenea tacerii
Dintre un parinte si un fiu
Asezati fata in fata
Privindu-se
Si negasind nici un cuvant intre ei?



Oh, toata linistea din univers
Izvoraste din adanca tacere
Inspumata intre tine si fiul tau
Intors de pe pamant.


 


 


 


 

Te vreau in vis


 

                 Gheorghe Ungureanu


 

Te-am intrebat de ce adie vantul,

De ce-nfloreste liliacul prin gradini,

De ce se-mbraca-n verde-ntreg pamantul,

Si ochii tai in primavara-s mai senini.


 

In zori privesc cum soarele-ti zambeste

Si prin fereastra ceru-i mai albastru,

Se simte peste tot cum iarna se topeste,

Pierind in stralucirea puternicului astru.


 

Te vreau in vis, te vreau in primavara

Si dor imi e cu fiecare floare pe pamant,

Te-am intrebat stiind c-o sa ma doara,

Daca nu stii cat te iubesc si cine sunt.


 

Minune-mi esti si te sadesc sub pleoape,

Sa fie vesnic primavara pentru noi,

Printre miresme tu sa-mi fii aproape,

Si sa-nfloreasca liliacul pentru amandoi.


 


 

Elegia a zecea

          Nichita Stanescu
Sunt

 


Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-ngheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voia vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steaua Arcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.
Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scândura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care o port pe tavă
ca pe sfârşitul Sfântului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celei simple,
nerăbdând alte morţi decât morţile
inventate de ea să se-ntâmple.
Sunt bolnav nu de cântece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţâţe, la două călcâie,
la două picioare în alergare
neputând să rămâie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.

 

Sufletele fostilor zidari
           

                    Adrian Paunescu

Sufletele fostilor zidari
Au luat mistriile in cer
Si-au zidit o moara de ninsori
Pentru ce-i de-acasa - lerui-ler !

Ninge brusc in trei dimensiuni
Ninge cu miros de lujer pur,
Ninge dureros si luminos,
Ninge clinchetire imprejur .

Si zidarii toti, din univers,
Ca si cum ar fi printre straini,
Catre tara unde s-au nascut,
Macina si tot trimit lumini !

O sa-si faca, poate, case noi
Din banutii cistigati in cer
Unde au zidit si-au varuit
Moara care ninge - lerui-ler !

Ninge c-a-ntr-un spatiu aberant
Trei dimensiuni in sus si-n jos
Fiecare fulg purtind in el
Sunet si culoare si miros.

Clinchete, arome, luminari
Vin o data, pleaca de trei ori
Iarna , toti zidarii pleaca-n cer

Sa zideasca moara de ninsori ...
Ninge brusc, in trei dimensiuni
Ninge cu miros de lujer pur...
Ninge dureros si luminos,

Ninge clinchetire imprejur !"
Eva


   Ion Pillat




Ceea ce sunt? Ce vrei sa fiu? Alege!
Da-mi aripi - si sunt inger de lumina
Si smulge-le - voi fi numai femeie.
Privirea ta ma face far' de vina,
Dar tot ea poate patima sa-mi deie
Si de pacat faptura sa mi-o lege.


Ceea ce sunt? Ceea ce esti tu insuti
Copil, suspini, sunt mama si sunt sora
Ce va veni zambind sa-ti stearga plans-ti.
Iar pentru tata, chiar de port naframa
Raman tot fata scumpa de-altadata.


De treci nepasator - sunt trecatoarea,
Dar oarba ta credinta
Mi-a redat eternitatea clipei
Daca in marea fluidicelor plete te-ai scaldat.


Cand poruncesti, eu voi lovi in palme
Ritma-voi goala dansul baiaderei
Dar daca-mi ceri, voi sta curata-n strane
Si voi refi in murmur lin de psamle
Iar Sfanta-nvingatoare a durerii


Daca ma rogi, ti-oi face alta rana
Indragostit ma chemi - iti sunt iubita
Ce-ti poarta-n ochi destinul. De esti bestie
In bratul tau m-oi frange ca o trestie
Iar pofta mea pe veci, nepotolita,
Te va inlantui cu lant de sarpe.


Dar daca esti inaltul visator
Ce-aude-n suflet sunete de harfe
Dispretuind un spasm amagitor
Daca-ndraznesti sa urmaresti ideea
Si-n sferele sonore s-o vanezi
Atunci, cu lampa-n mana sunt Psycheea
De straja langa tine... de-o mai vezi!

Afla

Să nu vă fie frică!
fanilor mei, "cei ce poartă un nume"

                 Nicu Covaci, 17 ianuarie 2012


să nu vă fie frică
de soarele-o apune!
căci răsări-va iarăşi
şi fără rugăciune.
să nu vă fie frică
când nori au să se-adune,
când potopi-va ploaia
şi beznele-au să tune!

să nu vă fie frică
să-i spuneţi prostului că-i prost!
făceţi-l să-şi dea seama
că pân-aici i-a fost!
căci nu ajuţi nătângul
lăsându-l să se plimbe;
doar când prostia doare
-i probabil să se schimbe.

să nu vă fie frică
să ziceţi hoţilor că-s hoţi!
să îi cunoască lumea
şi să-i urască toţi!
căci mulţi îşi fac azi veacul
în lumea asta mică.
îi va lăsa norocul,
să nu vă fie frică!

„să nu vă fie frică
să vă pretindeţi dreptul!“
- cu glas de vis şi-ambrozie
vorbeşte înţeleptul.
dar asta nu se face
în colţ, bătând mătănii,
ci alungând cu bâta
hidoasele dihănii.

şi nu lega cu dracul,
în veci, nici o frăţie!
căci de vei trece puntea
nu-i nimeni să te ţie.
iar capul cel plecat...
ce iute-l taie spada!
priviţi-i drept în ochi,
să nu le placă prada!

cine la urmă râde
e ultimul ce râde...
se bucură românul
de adevăruri crude.
înţelepciunea noastră
ne-o tragem de la oi.
... ce-ar fi să-ntoarcem placa
şi să fim lupi şi noi?

să nu vă fie frică
de cei cu banii gârlă,
că sunt puţini la număr
şi sunt crescuţi la târlă!
căci n-au facut avere
fără de silnicie,
în câţiva ani politici,
numiţi... democraţie.

să nu vă fie frică
de cei postaţi pe sus,
ce-atârnă azi de grindă,
iar mâine vezi că nu-s,
că e subţire sfoara
şi mintea lor e mică.
se scutură iar ţara,
să nu vă fie frică!

Sunt      

 

Romeo Ruse


Viorile sufletului, fierbinte iradiere
prefacand greierii in cuvinte
renascand intrebari insangerate de repetare
cine sunt, cine sunt...?

Inima apara sufletul
zvacnind cat toate apusurile tale deodata
luptand cu gravitatia dureroasa
ce trupul il imparte mereu
intre cer si pamant...?
Iar ochii apara inima
cu roua noptii umpland oale de lut
purtate ca femeia curata
de sarbatoarea nasterii
sau alaptatului de prunc...?

Lacrima apara
imbracand cerul din gand
fierbinte prabusire a constiintei
surprinsa in neputinta de a-si fi siesi lumina
de-a intelege sunetul prelung
Dorul...?...
De cine mi-e atat de dor?

Zambeste,
esti tu si bucuria trecerii
prin magice baghete de cristal
e sufletul tau si sunetul luminii
sarutandu-te intr-o clipa
cu Viata...

 


 

Cine din mine

      Ana Blandiana

cine din mine ti se închina
e vinovat în fata mea,
cine din mine nu ti se-nchina
e alungat din fata mea.

cum sa ma-mbun si cum sa m-astâmpur,
ca în fragede foi învelita-n eresuri?
cu gânduri si frunze, cu soapte si sâmburi,
ironice înger, zadarnic ma-mpresuri.

zadarnic în ornice mi se termina
timpul ca apa dintr-o ulcea.
cine din mine ti se închina
e vinovat în fata mea.

cu scârba-l alung si cu mare mirare
pe cine din mine nu ti se prosterna,
sub bezna cea limpede si cântatoare
a ochiului stins de pleoapa eterna.

cine din mine ti se închina
e vinovat în fata mea,
cine din mine nu ti se-nchina
e alungat din fata mea.

sa cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean
fara iesire si fara plângere,
unde visându-te o data pe an
mult sa ma mir de viata mea, îngere.

 

Noi, nu!

            Nicolae Labis

O parte din noi ne-am invins
Greseala, minciuna si groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pana-n zarea ce-si leagana oaza.
Generatii secate se sting,
Tinerii rad catre stelele reci  -
Cine-si va pierde credinta-n izbanda
Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Cine din noi va muri
inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb  -
insuportabil de mare povara?
Ca un vant rau, ori ca o insulta
intrebarea prin randuri trecu.
- asculta, asculta, asculta!
noi, nu! niciodata! noi, nu!





Alta Matematica

         Nichita Stanescu


Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!



Praf de fluture

           Mihaela Moraru-Celestine
 

"...te simt ca pe un suflet gingas zidit intre nori" 

Mă tem că am călcat peste palma ta, deschide-o să-ţi năucesc căuşul cu iubire, apoi du-ţi-o spre frunte şi luminează.

...am răsturnat praf de fluture peste sufletul tău.

  În măduvare atribute să priveşti,

Mi-e  cumpănă în geană - nemurirea...

Eu am crezut în vocile cereşti,

De veghe între morţi îţi stă privirea.

Apleacă ochiu' - nu cutremur şoapte,

În iris adâncit pe metereze

Tu eşti minunea născocite-i ape,

Eşti vis de aripi - veşniciei treze.

Din praf de fluturi ţi-ai zidit o cale,

Un nebunesc decor în cer când zbori...

Te-apleci şi te ridici cocon din mare,

Din piept ţâşneşti adulmecat de nori.

Priveşte-n sus mai roşie poveste

De ce te laşi să cazi când visele-ţi sunt vii?

De-a surda frânte-aripilor creste

În praf de fluturi te-au născut să fii.

... eşti veşnicia programată în formă pentru câteva clipe de intens




Cand ploua cu mine

                Mihaela Moraru-Celestine

Pământul mi s-a aşezat de-a dreptul.

Cu mâinile sprijinite de cer,

Logodită cu ploaia

Mi-am jurat:

Să-mi curgă anii şireag la pieptul tău,

Să-i şterg cu mâna de pe fruntea-ţi,

Să-ţi deschid palmele înspre mine

Să mă lepăd de mine în tine.

Mai rece şi umedă, căzândă

În ghiocul ploii.

Să mă preling pe obrajii tăi,

Să-ţi alunec strop în inimă,

Când plouă cu mine. 

Să calci în picioare ploaia

Să o dansezi pe umerii mei

Zămislind-o-n mine.

Te văd cum îţi cresc zilele,

La piept

Şi din mersul stropilor constrânşi

Zidit-am Taj Mahalul.

Tu azi, cobori

În Agra sufletului plâns.

Să mă ridici strop în inimă

Când plouă cu mine.

Să mă alergi pe străzile pustii

În buzunarul plin de nori,

Să mă ascunzi.

Să-ţi fulgere cu mine-n piept,

Când aluneci în uitare...

Să mă strecori printre degete,

În rafala de plete umede.

Apoi,

  Să mă aduni strop în inimă,

Când plouă cu mine.

 

 

Moartea Ofeliei


               Stefan Augustin Doinas

Lacrima - florii de nufar, ce canta!
Valuri o poarta spre iazuri, la mori.
Luna, si tu ii rascumperi, cand mori,
noaptea de jar si mutenie sfanta?

Lin, cu petale umflate, surori
zveltul picior in mocirla-si implanta.

Zvonul e dulce. Raza e franta.
Bate un vant mohorat prin culori.

Unde e printul menit sa-i deschida
portile nuntii prin tara fluida?
Salcii cu plans auriu se retrag.

Nu-ti mai desface inelele, apa!
Mici ii sunt umerii: are sa-ncapa...
Albul tacerii o-ntampina-n prag.




Micul infinit

              Radu Theodora Cristina

Ma copleseste infinitul, ma striveste.
Nu infinitul celor un infinit de universuri
Un numar rezonabil de universuri pana la urma
Mai putine nici nu ar incapea.

E si infinitul asta un numar ca oricare altul
Dar nu infinitul numarului de universuri ma striveste
Ci un alt fel de infinitul
Nu pare sa fie doar un numar si sa-mi simplifice situatia
Stiu bine sa adun si sa scad numere
Asta nu pare usor de scazut sau de adunat
Nu stiu ce e
Doar simt
Povara-i pe umerii mei mici.

Imi trebuie umeri mai mari ma gandesc
S-ar putea sa fie greu de gasit
Cine mai are umeri mari de imprumutat?
Abia isi sustine fiecare
Pe umeri propriul chip.

Nici macar eu nu ma pot lua in serios
Desi tocmai am primit un infinit
Trebuie sa ai mai multe fire de par alb
Pentru a simti infinitul
Fara a fi strivit de simplitatea lui
Cred ca a vazut firele mele albe
Si ca crezut ca sunt altcineva.

Cum altfel se explica prezenta lui
Pe doi umeri care abia poarta un cap si-o minte
Daramite un infinit atat de simplu?

Sa nu va mirati daca maine
Voi avea mai putine fire albe
Si-un infinit mai mic de purtat
Bine ca am de unde alege
Ce ma faceam daca nu aveam decat un infinit?
S-au fabricat si modele mai mici
De buzunar
Pentru umeri mai mici
De om.

Ce ai facut azi?
Am primit un infinit
Dar unul mic
Ce o sa creasca odata cu umerii mei.



Cu inima la vedere

            Mihaela Moraru-Celestine

...un Dumnezeu nehranit cu Iubire
Ascuns in stanca din pieptul tau
A vrut sa iasa azi
Cu inima la vedere.

Să-ţi cos inima la loc,

Când se revarsă peste rever.

Să-i fac tiv de glorie,

La vreme de chindie.

Cine să oprească pendula

Când la fix mă trezeşte,

Cu dorul de tine?

Să-ţi apăs peste suflet,

Inima la vedere.

Şi să m-alergi

Înspre buzele-ţi, fagure.

Colo spre niciunde, clipele

S-au vorbit  între cer şi pământ:

Cum că îngerii te-au furat

Cu tot cu inimă,

Cu spatele te-au priponit

Spre visare.

Adu-mi înapoi ce mă leagănă

Când fugi de-atâta iubire,

Atârnată la piept.

Să-ţi descos durerea din inimă,

Iar tu să-i întorci spatele

Când am să-ţi fiu iar,

La vedere.


Iubire

     Lucina Blaga

iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.

iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.





 De dragoste

         Ana Blandiana

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,
Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele…



Ar trebui

                Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...


Craciunul copiilor
                
                   Octavian Goga

Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate
Mos Craciun din ceriu de-acolo
De le stie toate-toate…

Uite cum, va spune badea…
Iarna-n noapte, pe zapada,
El trimite câte-un înger
La fereastra sa va vada…

Îngerii se uita-n casa,
Vad si spun - iar Mosul are
Colo-n ceriu la el, în tinda,
Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare…
Si de-acolo stie Mosul,
Ca-i siret el, lucru mare.

 


Decaratia drepturilor dragostelor omului

                        Nichita Stanescu


Ceea ce se poate pierde
nu este in mod obligatoriu de pierdut si mic.

Eu, bunaoara, inca
nu sint in stare sa-mi pierd viata.

Ceea ce nu se poate iubi
nu este neaparat si intim
Cu mine cu tot la un loc
s-ar putea sa fim chiar el.

Ceea ce se poate vorbi
ar trebui sa se poata si cinta
iar ceea ce infloreste
poate sa fie cu totul altceva decit o floare.

 


Am legat

       Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela, 
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele 
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

 

Sint un om viu


               Nichita Stanescu


Sint un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sint.

 

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii
dintre mine si lei
dintre mine si insulele de lumina ale stelelor.

Am si-un defect, un pacat:
iau in serios iarba
iau in serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.

Doar chipul tau prelung, iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
intre doua batai ale inimii mele,
ca intre Tigru
si Eufrat.

 



De ce?


     Doru Davidovici

 

Nu cresc copaci şi flori pe muntele de sare?
Cum iese apa din pământ?
Cum iese soarele din mare?
Ce-nseamnă "să mă credeţi pe cuvânt"?

Cum iese planta din sămânţă?Stejarul dintr-o ghindă-atât de mică?Când eraţi mici, vă atingea bunica?
Ce poate să-i provoace unui tată frica?

Unde-i cişmeaua de la care curge lapte?
Cum se cuprind tablourile-n ramă?
Cum zboară un elicopter?
Cum iese un copil din mama?

De ce e dudul plin de dude negre?
De ce e corcoduşul plin de spini?
Cum se imprimă vocile pe bandă?
Rechinii pui sunt pui, sau tot rechini?

Când un avion în aer explodează,
Şi arde, ce se-ntâmplă cu pilotul?
De ce pe cer sunt stele numai noaptea?
De ce copiii vor să ştie totul?

  

 

 

Razboiul sferelor

              

                   Mihaela Moraru - Celestine

          

Nu e razboiul omului va spuns,

Nici lumea nu va e a voastra.

Nu e pamatul vechi-lacas de scrum,

E doar fagasul micului nebun,

Ce stie ochiul viu din voi sa-ntoarca!

Ati ridicat in ceruri lumea Lor,

Cu voci prin voi lasati sa treaca adevaru’

Atat de orbi si mainile va dor.

Ati dat Adamului, visele si maru’

V-ati rastignit speranta in lacasul gol.

Nu e razboiul Omului va spun,

Nu e o lupta in rasuflul contiintei,

E lupta lor...a celor din sapun,

V-a ‘ngenunchiat uitarii, suferintei.

Si v-a ademenit minciuna cu pamantul,

V-au dat speranta gustului de carne,

V-au nimicit in suflet ochiul sfant

Si v-au lasat in turma infinite karme.

Jucand prin voi puterea, v-au rapus.

V-au pus un sfant pe cer,

Din voi o sluga au facut si-au spus :

                        ***

V-am sters, vin oile pe dealul orb

Va dam uitarea prin sarutul unui corb.

Vreti adevarul?

Nimicia voastra vrea sa stie?

V-am daruit si crunta amnezie,

Veti fi ai nostri de veti cere...

E doar razboiul notru pentru sfere!

 

 

Viata ca o curva


             Florin Chilian

Viata nu-i o curva
Lasa!...
Lasa-i sa-ti cunoasca inima
N-o zidi in piatra..
Lasa!
Lasa viata sa ajunga-n viata ta
Hai, lasa!Nu fugi de lume
Lasa lumea-n lumea ta
Cu adevarat...
Cu adevarat nu au cum sa-ti ia
nu au ce, nu au cum...Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate oglinzile lumii,
Cateodata chiar esti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate legile lumii,
Cateodata traiesti...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate dovezile lumii,
Cateodata chiar vezi...

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate credintele lumii,
Cateodata chiar crezi...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate necuvintele lumii
Cateodata zidesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate minunile lumii
Cateodata zambesti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate mirarile lumii
Un miracol chiar esti...

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate iubirile lumii
Cateodata iubesti!

 

Perplexitate


           Octavian Paler

Tu spui, linistit, „adevar”
Ei se uita la tine si tac,
fara sa priceapa ce vrei,
dar pentru ca sunt oameni educati
întreaba: „Cât costa?”
Tu le arati mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
si, nedumeriti, dau sa plece.
Tu alergi si le spui: „speranta”.
Politicosi, ei se opresc si te întreaba
înca o data: „Cât costa?”
Iar tu nu sti ce valoare are aperanta. Si taci.

 

 

Promit


          Lory Cristea

Te-aş strânge-n căuşul palmelor mele
Să-ţi fie mai soare şi cer să-ţi mai fie,
Ţi-aş ninge pe buze cu fulgi albi de stele
Curgând ca o ploaie de-argint sidefie.

Dar tu eşti acolo, departe şi tremuri
La gândul că mâine se schimbă decorul
Şi vezi prin ferestre răzleţe din trenuri
Cum piesa-i aceeaşi dar altu-i actorul.

Şi n-am nici o vină că umbra-i departe
De jur împrejuru-ţi e noapte cât vezi
Mai lasă şi tu disperarea deoparte
Te-ajut, dacă vrei să te reinventezi.

Promit să-ţi fiu clopot, bătând a descântec
La ceasul cand doarme şi cer şi pământ,
Promit să te-adun într-un altfel de cântec
Promit să te-acopăr, cu mine, veşmânt.

 

 

Fii atent...


            Doru Davidovici


Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodată de tot.
Păstrează ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvânt
Ca un borcan cu dulceaţă, ascuns de bunica-n cămară.
Locul unde revii fără să doară
Numai al tău, tăinuit,
În care poţi dormi liniştit, cu tine împăcat
Somn adânc, legănat
Şi unde poţi fi pe rând sau deodată
Pirat
Aviator
Pompier
Şi axa de roată dinţată.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveşte în jur
S-a cam perimat noţiunea de "pur"
În secolul nostru motorizat...
Suntem alţii
De noi înşine puţin depăşiţi,
De noi înşine puţin înspăimântaţi şi siliţi
Să facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribili de buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii deschişi mai larg ca ai tăi.
Oricum ar fi...
E păcat pentru noi
Să risipim
Orzul pe gâşte
Şi pâinea albă pe oi
(Ultima fărâmă, ştii bine
Niciodată n-o păstrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare).

Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii mai larg deschişi ca ai tăi.

 

 

Cântec fără răspuns      

             

                            Nichita Sranescu

 

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

 

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

 

 

Glossă

             Mihai Eminescu

 

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.


Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,


 

Tu rămâi la toate rece.Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

 

Lacrimile


     Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

 

 

Minunea


       Ana Blandiana

Uneori cand sunt fericita intr-adevar
Simt sau poate numai mi se pare
Cum in varful fiecarui fir de par
Imi creste cate-o floare
Si stiu ca sunt grozav de frumoasa
Cu podoaba aceasta imparateasca
Dar nu ma-ncumet sa misc fruntea
De teama sa nu mi se ofileasca
Si nici sa ma privesc intr-o oglinda
De teama sa nu mi se desprinda
Si e destul sa ma intristezs numai umpic
Ca sa numai ramana din toata frumusetea nimic
Haide-ti puteti incerca si voi...binisor... E usor !
Nu trebuie decat sa fiti foarte foarte fericiti !



Ca un fum de tigara, sufletul
                

 

          Adrian Paunescu

Am sa-ti spun buna seara si-am sa plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zat,
Am sa-ti spun usurat, am sa-ti spun cu nesat,
Ce departe va simt eu de inima mea.

Usa-n loc va-ngheta si nimic nu va fi,
Ca un fum de tigara voi trece in sus
Unde stelele sint, unde oamenii nu-s,
Am sa-ti spun buna seara, desi va fi zi.

"Nu serviti o cafea, nu doriti un fistic?"
Nu doresc decat drumul spre cer, fara voi
Si sa nu ma mai trageti nicicand inapoi.
Buna seara pe veci, cred c-asa am sa zic.

Buna seara din nou, buna seara adanc,
Doamne dragi, domni stimati, eu am treaba, eu plec
Si pe urma aici e un fum de ma-nec
Nu-nteleg de ce parca...imi vine sa plang.

Doar atat am ramas, o vuire si-atat,
Si plamanii de-atata strigare se rup,
Buna seara frumos, buna seara urat,
Ca un fum de tigara mi-e sufletu-n trup.


Somnul şi trezia

                        Nichita Stanescu

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, -
acela că existăm...
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.Şi m-am gândit -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?

 

Dorul    

    Lucian Blaga

Setos iti beu mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amandoua cum cuprinzi
in suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi in ochi, cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamant.
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-odata dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea - vesnicii.



Ne cunoastem

               Marin Sorescu

Ne cunoastem,
Ne-am intilnit intr-o zi
Pe pamint,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.

Tu erai asa si pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.

Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mina pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.

Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot globul.

M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.

Ai intins mina: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza.



In fiecare zi
           

   Romulus Vulpescu

In fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramane un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem intr-un cerc inchis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Insingurati in doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
In zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi intr-un tarziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

In fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, in loc,
Ramane un desert de disperare.



Dreptul la timp
        

      Nichita Stanescu

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.



Precautie

             Marin Sorescu

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
Te iubesc.



Calatorule
       

      Antonio Machado

Calatorule, sunt urmele tale
drumul si nimic mai mult;
calatorule, nu exista drum
drumul se face mergand.
Mergand doar croiesti cararea,
iar de te uiti inapoi,
vezi poteca ce nicicand
n-ai s-o mai strabati, mergand.
Calatorule, nu exista drum,
ci doar urme peste mare.



Orice om
        

      Geo Bogza

Orice om pe care nu pot sa-l iubesc inseamna pentru mine un prilej de adanca tristete.
Orice om pe care l-am iubit si nu-l mai pot iubi inseamna pentru mine un pas spre moarte.
Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, voi muri.
Voi care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija sa nu ma ucideti.



Tu vei fi scoala frumusetii si a iubirii

                                    Geo Dumitrescu

Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii-
prin tine, bucuriile lumii le voi spori
uite, iti incredintez acesti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumosi-
ia-i si invata-i sa zboare; banuit sa zboare
in calde furtuni de culori.
in furtuni de culori nestiute, subtiri
mereu schimbatoare si pure,
invata-i sa zboare precum freamatul lin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argila.

Un pui de pantera am sa-ti aduc
sa-l inveti
neprihanita, lenesa panda felina
spaimele crude, intunecoase ale padurii
sa-l inveti iscusinta de a ucide cu gratie
indelung alintandu-si prada fosforescent.

Am sa-ti aduc apoi corcodusul, laleaua,
sa-i inveti sa-nfloreasca
iubindu-se prin nevazute fire de pulbere.
si stanca oarba, informa, de marmora
ti-o voi aduce-invat-o tu
taina tulburatoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am sa-ti aduc deopotriva
lacul verzui de sub munte
sa-l inveti tacerile rodnice, adanci,
in care argintiu sageteaza
fagaduite revelatii, cantece, ori intrebari,
sa-l inveti sa luceasca, sa cante sub luna
linistit, pur, adanc, ca ochii tai...

Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori
voi minuni si averi ale firii
sa fiti cuminti, sa fiti silitoare!...



 Poveste

           Ghiorghios Seferis

Omul acesta umbla plangand
nimeni nu stie din care pricina.
Unii cred ca el plange dragostele pierdute
care ne urmaresc obsedant
vara, la marginea marii, cu gramofoanele.

Ceilalti se ocupa cu treburile lor
nesfarsite hartii, odraslele care cresc,
femei care imbatranesc anevoie…
El are ochii asemenea macilor,
asemenea macilor taiati primavara
si doua izvorase in coltul ochilor.

Colinda pe strazi, nu se culca niciodata,
sarind mici patrate pe suprafata pamantului,
masina a unei infinite suferinti
ce-a sfarsit prin a-si pierde insemnatatea.

Altii l-au auzit vorbind
singur, pe cand trecea,
despre sparte oglinzi pe parcursul anilor,
despre sparte chipuri in clar de oglinzi
pe care nimeni nu le poate reface.
Altii l-au auzit vorbind despre somn,
de viziuni sinistre in pragul somnului
si-nfatisari insuportabile de tandrete.

Ne-am deprins cu el, e corect si linistit
doar ca merge tinind-o-ntr-un plans ca salciile
pe un mal de apa cand le vezi din tren
trezindu-te mahmur intr-o tulbure aurora.

Ne-am deprins cu el, nu reprezinta nimic,
ca oricare lucru devenit obisnuinta.
Si va vorbesc de el fiindca nu gasesc nimic
care sa nu fi devenit pentru voi obisnuinta.
Ma inchin.



 Sunt tanara, Doamna

                                Mircea Dinescu

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!


Întrebare

             Radu Gyr


Legi

 

 

Cantecul nebunului


                 Ion Minulescu


Ei sunt cuminţi...
Eu sunt nebun...
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei... sunt tot nebun...
Eu mă urăsc că nu-s ca Ei...
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine...
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun... că nu-s ca Ei...Lor nu le place-amanta Mea...
Mie nu-mi place-amanta Lor...
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia...
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea...

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

 

 

Murind pentru iubire


                               Rumi

Mori, mori, mori în această Iubire!
Dacă mori în această iubire,
Sufletul tău va renaşte!

Mori, mori, nu te speria
de moartea a ceea ce este cunoscut!
Dacă vei muri faţă de tot ceea ce este trecător,
vei deveni etern!

Mori, mori, mori faţă de
ceea ce are moarte
şi vei deveni etern!

Mori, mori, evadează din aceşti nori!
Când vei ieşi dintre nori
vei fi (precum) Luna strălucitoare!

Mori, mori, mori faţă de
zgomotul grijilor lumeşti!
Şi în tăcerea Iubirii,
vei găsi scânteia vieţii


Adanca-i noaptea, orele profunde...
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.



Îndemn la luptă

                      Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.


Trebuiau sa poarte un nume

                               Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
  


Leac pentru ingeri

                   Constanta Buzea

Sunt trista, dar de tine niciodata.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai stim sa ne gandim,
Miercuri si marti, vineri si luni.

Saraci in zile, cine stie, trecem
Legati la gat de lungi copilarii
Ninsi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naste, a iubi.

Ce-mi dai, sa nu mor azi, sa mai rezist?
Leac pentru ingeri, cantecul meu trist.


      Iulia Hasdau

Legea Religioasa
 Crede...
 Crede in Dumnezeu
 Crede in nemurirea sufletului.
 Crede in darul comunicarii cu cei dusi!
Legea Morala:
 Iubeste si ajuta...
 Iubeste si ajuta neamul
 Iubeste si ajuta pe cei ce te ajuta si te iubesc.
 Iubeste si ajuta fara a precugeta la folosul tau!
Legea sociala:
 Nu necinsti...
 Nu necinsti pe tine insusti, ca sa te cinsteasca altii
 Nu necinsti pe altii, ca sa te cinstesti pe tine insuti.
 Nu necinsti munca, caci munca e viata!
Legea filosofica:
 Cand-atunci...
 Cand faptul stii, adevarul scrii
 Cand nu vrei sa crezi, atunci nu poti sa vezi.
 Cand cauti dovada, atunci gasesti tagada.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aripi, cuvintelor tale, aici..