Iubirea de sine

         
          Desavarsit modul in care povestea "ratustii cea urata" ne vorbeste despre iubirea de sine...
 Despre felul in care noi insine putem deveni extrem de usor perceptiile noastre si mai rau decat atat, despre felul in care din noi insine nu mai ramane aproape nimic daca ne confundam cu imaginea pe care ne-o contureaza oamenii apropiatii.
         De foarte putine ori perceptiile noastre sunt acurate, fara a deveni subiective si influnetate de noi insine, de inca si mai putine ori felul in care ne vad cei din jurul nostru este macar putin apropiat de esenta noastra reala.
          In deplina cunostinta de cauza scriu ca ambele raportari sunt cu totul alunecoase spre pericolul de a sapa in noi adanci tristeti, fragmentari, rataciri, intuneric.
         Propria perceptie de sine devine distorsionata atunci cand noi, oamenii, ne insusim atat de mult "rolurile" noastre sociale incat ne confundam cu ele. In mod aproape implicit atunci cand ajungem sa traim o astfel de "confuzie" apare deceptia, esecul, deziluzia.
De asemenea ne ratacim de noi insine si ne instrainam atunci cand in relatiile noastre interumane suferim un refuz, o respingere, o dezaprobare. Apare astfel, aproape de fiecare data, autodezprobarea, autojudecata, autocondamnarea...Nimic mai dureros, mai sfasietor si mai traumatizant. In esenta, nimic mai gresit de fapt.
        Este normal ca oamenilor din viata noastra sa le acordam importanta, interes, atentie si respect. Mai ales atunci cand ei au ceva de spus despre noi insine. In cele mai multe cazuri oamenii cu care relationam nu sunt decat doar niste oglinzi ale interiorului fiecaruia dintre noi. Niciodata o oglinda nu te va lovi insa, niciodata oglinda nu minte, ea doar oglindeste! Insa de la a oglindi si pana la a contura un profil functie de perceptii personale e destul de mult. Este fundamental ca in astfel de situatii, care pot fi cotidiene si destul de agresive uneori, sa nu-ti pierzi reperul imuabil...tu insuti!
          Cunoasterea de sine este in adevar un proces laborios si caudine. Fara furcile lui...nu stiu cine poate sa ajunga la Sine, pentru ca abia apoi sa inteleaga ca starea pe care o ai fata de tine insuti, dupa momentul intregirii, nu mai poate fi decat una de extatica iubire. Pentru ca apoi sa-ti dai seama ca Sinele nu este de sine statator ci este insusi Totul care ne inconjoara si din care facem parte.
         Abia apoi poti privi in oglinda cu detasare si recunostinta, si intelegi de exemplu ca...suvita de par care-ti pica mereu pe frunte si adeseori se agata de gene si te incomodeaza nu se mai poate sa-ti para enervanta, urata ori dezordonata...ci doar particulara.
        Abia apoi poti privi in ochi oamenii si poti primi direct criticile lor, fara ca ele sa te mai loveasca si functie de ele sa te judeci. Fara ca totul sa fie un afront personal si o lupta, ci doar un joc al oglinzilor cu un unic rol, desavarsirea ta.
         O ratusca urata, cred, avem fiecare in interior intr-o anumita etapa a devenirii noastre, e important cu care ochi o privim. Cu cei ai mintii sau cu cei ai inimii. Si unde ne oprim cu privirea, la interfata sau o aruncam profund in interior.
         Vorbeam despre Iubirea de Sine...e caramida cea mai solida a lui A FI...fara de are tu ramai necongruent cu tine insuti, cu lumea, cu Totul din care faci parte. Fara de care ramai doar atasat, infricat, dependent. Niciodata Liber!