Lumina lina

"Pe ziua de sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat
la M-rea Neamtu, la bolnitã, si l-am spovedit si l-am împãrtãsit pe poetul M.
Eminescu... Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au
sãrutat mâna si-au spus: Pãrinte, sã mã îngropati la tãrmurile mãrii si sã fie
într-o mãnãstire de maici, si sã ascult în fiecare searã ca la Agafton cum cântã
"Lumina lina"..."

Eminescu-Drama sacrificarii, Theodor Codreanu

              Cu totul "intamplator" prima poezie pe care am invatat-o si am recitat-o integral in primii ani ai copilariei mele a fost Luceafarul scrisa de Mihai Eminescu. In mod paradoxal, desi nu aveam mai mult de trei ani mamei i-a fost mult mai usor sa ma invete Luceafarul decat catelus cu parul cret sau alte poezii de gen pentru ca, tot ea spunea, refuzam cu indarjire sa le memorez si sa le recit.

               Banuiesc acum, dincolo de orice intamplare banala in care nu cred, ca faptul de a creste luminata de Luceafar a creeat mai tarziu, odata cu Constientizarea, o reala conexiune intre sufletul si mintea mea si Adevarul, pe care eu fiinta, l-am recunoscut si trait profund citind opera lui Eminescu la vremea la care am putut-o cuprinde cu mintea. 

                Intotdeauna bataile inimii mele au descris arcuri ample in ritm alert atunci cand am citit Cuvantul eminescian, de ca si cum acest cuvant ma aducea in proximitatea unui "ceva" atat de inalt si luminos pe care n-am reusit vreodata sa-l privesc astfel decat cu ochii inimii umezi, licarind de emotie, recunoastere si recunostinta.

Am mers la scoala intro epoca in care profesorii ne predau despre geniul eminescian dar aveau grija sa-l umbreasca strategic de soapte rauvoitoare despre maladii socotite in toate vremurile rusinoase, cu adevarat denigratoare si nedemne, iar personalitatea sa era descrisa printr-un singur cuvant frust si crunt, si anume ca cea a unui "neadaptat" .

                In scoala noastra nici macar astazi nu se cultiva Cultul Eminescian si nu se spune macar adevarul obiectiv despre viata sa, nu mai vorbesc despre dezvaluirea adevarului spiritual, realului mesaj al scrierilor sale.

                Atat de puternica a fost "vocea" sa si atat de mareata "fiinta" incat au fost necesare majore forte pentru a fi inlaturat, ingenunchiat fara izbanda desigur, pentru ca in final sa fie asasinat, astfel ca a trebuit sa indure mai multe morti. Moartea intelectuala, care nu stiu de ce dar tind sa cred a fost mai degraba o tacere asumata, si o moarte civila care seamana atat de bine cu un asasinat crunt au fost mortile inventate de oameni, morti care in mod paradoxal au scris insasi nemurirea lui Eminescu. 

                 Oricum s-ar fi derulat lucrurile cu adevarat, conduita pe care a imbratisat-o neamul din care, si pentru care s-a nascut Eminescu, este incontestabil unul dintre cele mai negre pacate ale acestui popor.

                 

                  Mihai Eminescu a avut o exceptionala constiinta de sine, fapt ce s-a inscris ca si inca o semnatura a propriei sale condamnari, caci asa dupa cum stim, a fi plin de sine in sensul bogatiei tale interioare si mai ales perfect constient de valorile reale cu care ai venit in lumea manifesta, este cu totul posibil sa fie interpretat de mintile usoare si meschine drept infatuare si poate atrage dupa sine "pedepse" fatale. Judecatorul si pedepsitorul lui Eminescu a fost, in mod constant si cu o perseverenta diabolica Titu Maiorescu, pamantean de rand, concurential prin definitie, tipologie caracteriala care mai exista inca si astazi la multi omanei, din pacate chiar la oameni de cultura.

                 Mai mult decat atat Mihai Eminescu a trait cu totul constient drama sacrificarii sale, a inteles-o in sensul ei cel mai profund si si-a asumato deplin in numele unui adevar superior oricarie intelegeri umane, caci pe "cruce" fiind si-a inaltat ochii spre lumina divina acceptand doar o astfel de judecata, celei omenesti spunandu-i doar simplu "eroare". Asa cum el insusi a spus, a fost pe deantregul cosntient ca intro astfel de ordine a realitatii, stramte si inguste, el n-ar fi putut fi fericit si nu s-ar fi putut realiza plenar.

                "Eminescu n-a batjocorit pe nimeni în toatã viata lui din simplul motiv cã mãsura fiintei sale era adevãrul si pentru cã el era un model de moralitate publicã. Batjocurã, în schimb, e aprecierea cã Eminescu „judeca cu simtirea, nu cu mintea”, când abia acuzatorul urma atare cale, neavând acces la profunzimile luciditãtii eminesciene. De nenumãrate ori a precizat poetul cã norma adevãratului patriot e sã judece deopotrivã cu inima si cu mintea."

             Simion Mehedinti spunea „Cum a purtat Eminescu în sufletul sãu durerea românilor din toate timpurile si din toate tãrile românesti n-a mai purtat-o nimeni.

Numai urmând învãtãturile lui, mai pot afla urmasii calea mântuirii din prãpastia în care am cãzut.

Cine va cãlca alãturi va rãtãci...Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altiiii fãcând sã creascã ruina tãrii, în loc de a o scãdea”.

            Mi-e destul de greu sa constat ca si astazi se vorbeste cu voce joasa si pe la colturi despre viata lui Mihai Eminescu, si mai mult decat atat si astazi constat ca "vocile" tinere si curate, cu rezonanta si purtatoare de Adevar, sunt impiedicate sa vorbeasca, ascunse ochilor si urechilor nostri.

           

"Iubeste-mã si iartã-mi pãcatele, cãci tu esti Dumnezeul la care mã închin."

Mihai Eminescu, 15 Ianuarie 1850-15 Iunie 1889