Stiusem, de dinainte de a incepe urcarea, si dinainte de a aparea pe cer ca va fi ceata. Altadata m-as fi bucurat de precizia intuitie mele, acum am strans un pic doar din dinti si am realizat inca o data creeatia mea semiconstienta. Astfel ca n-am avut cum sa ma bucur deplin pentru ca am pornit pe acel drum special ca sa admir de sus in jos, in interior profund, sa cercetez si sa ma afund in cele mai ascunse detalii, pentru ca odata ajunsa acolo sa n-am atata curaj si sa ma arunc...in ceata.
Pentru mine varfurile acelea invaluite de ceata n-au fost nimic mai mult decat constientizarea profunda a faptului ca-mi ascund inca potentialurile, inculsiv de propria-mi privire si explorare, ca nu sunt inca gata sa fac pasul. Urmatorul pas...
"Toma, dacă ai greşit şi nu mai trebuieşte să fii; - ai mândrie de tine şi urcă pe eşafod în faţa călăului tău şi rânjeşte tu măştii lui, fără de cap deasupra umerilor tăi, - şi cu gâtul gata retezat şi cu şuvoi de sânge, surâzând.
Tu, dacă ai greşit grâului, taie-ţi piciorul ca să nu te mai poţi arăta în faţa lui şi să-l murdăreşti cu umbra ta atuncea când tuturor copiilor le este foame de sete.
Să nu te mai naşti de nu eşti în stare să înduri viaţa!
Să nu mai mori de nu eşti în stare să ştii că cea care te-a născut a murit.
Toma, dacă nu poţi să spui că unu se poate înmulţi cu unu, vai ţie!
Că suntem cu toţii ceea ce suntem, e un mormânt pentru bătrâni şi un leagăn pentru copii.
Că noi toţi nu suntem aidoma noastră noi toţi, e o roată, Toma, este un cuvânt, Toma, cum îţi zic, căci am grăbire."
Nichita Stanescu
A aflat Toma ca i-a trecut timpul si ca ar trebui sa se predea, e o perioada de cand se burzuluieste la mine iar eu am crezut ca-i e foame si i-am dat, ca-i e sete si i-am tot plouat, ca poate a obosit si l-am odihnit. Dar fiindca tot nu tacea atunci l-am ascultat si apoi i-am marturisit.
"Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.
Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.
Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea."
Rabindranath Tagore
P.S.: mi-am dorit astazi sa-mi raspund la o intrebare, care revine spre mine cu perseverenta pe mai multe cai, si anume aceasta "Ramona, ce este Iubirea!?". Numai ca...n-am mai putut.
Asa cum doar o ordine superioara le aseaza pe toate, mi-a aparut dinainte fragmentul de mai sus, apoi melodia, n-am habar daca ele merg impreuna dar pe mine m-a ingenunchiat atata frumusete si mi s-a parut ca am gasit raspunul intrebarii mele. Reiau eu "cautarile", poate ca alta data.
Dialarei, alaturi de care infloresc acum petala cu petala, ca un crin la caldura, cu recunostinta!
"Este un pic dificil sa vorbesc despre feminitate pentru ca eu insami nu sunt convinsa ca sunt, pe deplin, femeia care am fost menita sa fiu.
Traiesc uneori profund sentimentul ca am renuntat de buna voia la un drept divin, la un Dar Dumnezeiesc pentru altele multe si mici care poarta in ele insele valentele reale ale unor daruri grecesti, precum egalitatea in drepturi, libera alegere, libera exprimare, independenta.
Acum abia, sunt convinsa ca mi-am "negociat" foarte prost propria-mi fiinta, perdant chiar pentru ca in tot ceea ce traiesc, in fiecare zi, cu mult mai multa usurinta obtin ceea ce-mi doresc doar fiind. Femei! Fara sa cer, fara sa rog, fara sa lupt.
Daca ar exista o masina a timpului, ce zile sau momente din viata ta trecuta sau viitoare ai vizita? Sub forma acestei intrebari am primit ieri un Dar de la lotusull.
Este, pentru mine, primul dar de acest fel pe care il primesc de cand scriu pe un blog desi, in continuare, eu nu ma pot socoti blogger. Asa cum am recunoscut din primul moment pentru mine provocarea este uriasa, asa cum ar fi dealtfel pentru orice om care se asuma pe sine ca fiind un timid exersat.
Mai departe vreau sa fac loc in cuvinte tuturor clipelor de inalta vibratie din viata mea, acelora care
Sunt "locuri" pe care le cunosc, le-am strabatut. Sunt cararile pe care si eu am ratacit scrijelindu-mi genunchii de piatra lor lasand ofranda lacrima de sange, picaturi amare de durere.
M-am incapatant absurd sa cred ca doar parcurgandu-le in genunchi le-as putea intelege rostul mai adanc. Dar pentru ca nu mi s-a potrivit m-am hotarat sa ma ridic, viata nu se traieste in genunchi, mi-am spus insa m-am indarjit amarnic sa le parcurg insingurata in nefericirea mea.
Traiam cu sentimentul ca lucrul acesta este nobil si ca umerilor mei (mici) le este sortita toata greutatea lumii si toate tristetile ei...
Pentru ca apoi sa-mi dau seama de nefirescul intelesurilor pe care le-am dat vietii. Am, din nastere, in mine o fericire interioara pe care nu au reusit nici cele mai vitrege momente ale vietii, nici macar mintea mea, sa mi-o suprime de tot.
Am, de la Dumnezeu, o Iubire nemarginita pentru Viata si pentru tot ce este viu incat nu s-ar fi putut ca omenescul din mine, ego-ul, sa o umbreasca. Iubirea aceasta m-a determinat sa ma predau Vietii si curgerii ei, Viului si imensului miracol de A FI!
Pentru ca eu... nu sunt suma amintirilor mele, sunt creeatorul lor; nu sunt produsul esecurilor mele, sunt "piatra" slefuita de ele; nu sunt zidurile de care m-am izbit, sunt ochiii ce refuzau sa le vada dar pana l-a urma le-au vazut; nu sunt oamenii cu care m-am lovit, sunt omul care si-a ramas siesi loial; nu sunt situatiile impotriva carora m-am razvratit, sunt cea care le-a inteles; nu sunt victima nimanui, sunt propria mea victima la rigoare, nu sunt cuvintele mele, eu doar sunt!
In clipa in care m-am reantalnit cu mine insami si m-am privit in ochi, cu adevarat, am dat cenusii din mine forma mea, iar dorului nestins i-am pus numele meu regasind deplin in mine atingerile Celui care m-a creeat. In clipa aceea m-am cunoscut cu adevarat, m-am luat de brat si am pornit sincron la pas.
De aceea spun, nu ramane doar creativ...fii creator!
Mintea tese scenarii marete, este destul de creativa!
Sufletul iese din tine, deasupra ta si te inalta si pe tine cu el, e creator!
Urmeaza-ti sufletul, in armonie cu mintea ta.
Privesc la Ea si aproape nimic nu tradeaza nevazutele. Ridica dintrun brat subtire intrun gest banal dar parca deseneaza arcuri in aer, inclina chipul inspre dreapta de ca si cum urmareste Clipa care pleaca.
De sub gene tasneste privirea, ca dintrun lac lumina si poleieste totul cu brun-auriul ei dintr-alta lume purtat...Ii infloreste un zambet eteric pe chip si-ai zice ca Ea detine secretul...
Ii urmaresc pasul atent si nu se clatina aproape deloc dar eu stiu, pasul ei prea mult timp a cantarit "decizia" iar acum, e doar liber.
Se simte, se poarta pe sine cu drag, se vede ca nu-si este povara, se cunosc, s-au reintalnit de curand dupa atata timp de dor si chin. Sunt impreuna, acum un intreg si-si vorbesc despre decizii. Isi marturisesc una alteia despre alegeri, incertitudini, indoieli, framantari, suferinta.
Cealalta a dus-o mai greu, i-a fost mai amar, a trebuit sa faca, sa cunoasca, sa afle, sa se lupte, sa se sfasie intro mie de bucati, sa arda ca o torta vie, sa se crucifice si sa se arunce de buna voie in fiecare moarte...pentru orice decizie pe care a luat-o. A fost, lung timp, prizoniera propriei ei temnite in care pana si sa zambeasca se numea "decizie", si orice alegere pe care trebuiea sa o faca, in primul moment ii paraliza orice reactie.
Ea a stiut insa de la inceput si mereu, a ars doar ca sa topeasca inghetul din cealalta.
Ea a fost libera mereu, n-ar fi putut fi altfel pentru ca doar asta este Firea ei. Pentru Ea "decizia" nu a existat niciodata ca o piatra de hotar, ca o rascruce de drumuri, ca o alegere sfasietoare a ceva in detrimentul a altceva.
Pentru Ea a existat intotdeauna doar Calea, Visul si nicio anume directie obligatorie de urmat. Pe Ea nu a inspaimantat-o niciodata nimic, neprevazutul nu exista.
Adevarata Libertate se iveste atunci cand realizezi clar ca...nu ai nicio alegere de facut, ca in orice parte te-ai indrepta iti este egal. Pentru ca nu exista dreapta sau stanga, bine sau rau, sus sau jos, aici sau dincolo, ea si ei.
Aceasta inseamna asumarea responsabilitatii si curajul de a face saltul in gol!
... mi l-a facut cunoscut pe Dumnezeul din mine cand mi-a spus "tu poti face orice-ti vei dori vreodata".
... ma privea de fiecare data de ca si cand ar fi zarit o minune si incerca sa cuprinda cu intelegerea lui un univers distinct, aflat intr-o dinamica naucitoare.
... a vazut limpede in mine si dincolo de mine chiar si in perioada in care eram un ghem de contradictii.
... ma asculta de fiecare data cand ii vorbeam, chiar si atunci cand ii spuneam ca nu e drept.
... cel mai aspru mod de a se comporta fata de mine insemna sa-mi spuna numele de alint pe ton scurt si inalt.
... atunci cand ma simtea suparata se uita adanc in ochii mei si-mi spunea "are sa treaca, tata".
... venea de la serviciu destul de obosit, seara, si apoi mergea cu mine la film, pentru ca eu imi doream sa vad "Liceenii".
... atunci cand am primit primul 7 in teza, la fizica, mi-a spus "nu-i nimic, fetitele nu este neparat necesar sa stie fizica".
... odata, cand s-a intamplat ca fratele meu mijlociu sa faca o mare boroboata ne-a aliniat pe toti, negru de suparare, si ne-a spus "bravo, tata, sa mai faceti". Atat.
... avea mereu o carte deschisa, pe un scaun langa pat, mereu o alta.
... la salariu, cumpara mai multe carti decat dulciuri iar lucrul acesta ma amara peste masura.
... atunci cand m-am indragostit prima data a acceptat cu greu lucrul acesta si m-a "amenintat" ca daca are sa ma mai vada o data cu acel baiat, are sa-l calce cu masina.
... nu l-a calcat cu masina ci s-a comportat cu el ca si cu proprii fii.
... atunci cand am avut primul esec educational m-a tinut strans in brate, ore in sir.
... nu mi-a spus niciodata "asa trebuie sa faci, asa nu trebuie sa faci" sau "nu ai voie".
... noi doi nu aveam nevoie de prea multe cuvinte, sufletele noastre se ingemanau pana la string.
... de la el am invatat ca sunt unele lucruri pe care le faci pentru ca trebuie, dar ca a face lucrurile care-ti plac, este imperios necesar.
... de la el stiu ca a fi drept e datorie de onoare. De la el am aflat ce inseamna sa ramai drept pana la capat si cu orice pret.
... i-am fost alaturi in clipele lui cele mai grele si am incercat sa-i fac pace intre trup si suflet, cand unul dintre ele trebuia sa ramana pe pamant pentru ca pentru celalalt se deschisesera deja portile Cerului.
... de dincolo, mi-a ramas aproape si astfel mi-a deschis ochii spre nevazute.
... ziua de astazi ma obliga sa numar anii de cand el a plecat spre un nou inceput.
"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste, mai ales."
Nichita Stanescu
Am sa iau o coala alba, mi-am spus hotarata, am s-o iau si-am sa mi-o asez in fata, am s-o netezesc cu ambele maini dintr-o parte intr-alta si-apoi am sa iau si-un pix...
Am sa-mi scriu acolo pacatele...simt cu cata patima impunge varful pixului meu biata hartie, penitenta nemeritata pentru o coala alba, dar fiecare cu destinul sau, imi spun.
De neoprit ma simt, in tot acest demers al meu, absolvita superficial de vina simtindu-ma de amintirea unei maxime antice ramasa undeva prin mintea mea, care spune ca hartia suporta orice.
E tot ce-mi trebuie, gandesc, deja am un condamant nevinovat, coala, si-o arma de atac, pixul, intr-un demers sortit din start la insucces...si suntem deja trei, cu mirare constat, intr-un spatiu in care doar eu ar fi trebuit sa incap...dar am curaj si n-am sa abandonez.
Ma mir si-mi vine sa rad, nerecunoscandu-ma intr-asa un grad de inversunare.
Pacatele mele...pacatelor mele doar eu pot sa le dau glas, eu sunt calaul lor, eu sunt iertarea lor. Eu sezand nud, in fata mea si-n fata Lui.
Am sa incept sa insir furnici negre, aliniate, unele mai pronuntate, altele mai neconturate pe coala alba, intr-o spovedanie sincera si nejudicativa...mereu ma regasesc blanda cu mine insami.
Am vorbit prea mult, am ascultat prea putin.
Am tacut cand trebuia sa vorbesc si am vorbit cand trebuia sa tac,
nu am tacut cu adevarat si deplin decat rareori si m-am vaduvit astfel de completitudinea clipei de tacere.
Am mers prea mult si n-am ajuns decat de putine ori.
Am reluat fara de istov mersul fara sa-mi odihnesc ale mele...toate,
nu m-am oprit de tot niciodata si asa nu am reusit sa aflu care e rostul lui "ce ramane!?".
M-am zbatut rispindu-ma intr-un cotidian steril si nu am zburat in interiorul meu prea des.
Am gandit mult si am visat pe masura.
Am visat cand de fapt ar fi trebuit sa gandesc la indeplinirea viselor mele,
visele mele s-au indeplinit oricum, prin ele insele, fara prea mare sprijin dinspre mine.
Am invatat, am invatat, invat...si nu stiu nimic.
Am, din nastere, o nevoie viscerala de a invata care m-a aruncat mereu in directii diferite,
intr-o risipa fara masura de energie, regasindu-ma uneori lacom cuprinsa de o placere aproape frivola.
Am gandit mereu ce am spus dar nu am spus de fiecare data tot ceea ce am gandit.
Am simtit de fiecare data nemarginit mai mult, fata de tot ceea ce am marturisit,
nu am mers niciodata in genunchi si n-am manjit piatra de sange. Pentru ca macar ea, piatra, sa-mi ramana martor ca pe acolo am fost!
Am daruit si am primit, am primit, primesc...
Inzecit, insutit, inmiit,
nu m-am daruit niciodata de tot, am pastrat ultima picatura crezand-o pe aceea izvor pentru propria-mi renastere.
Traiesc intr-o permanenta si profunda mirare fata de tot.
Simt tot, ma atinge tot, ma doare tot, ma sfasie tot, ma mangaie tot, ma impaca tot, iubesc Totul.
Am ras prea putin, am plans si mai putin.
Rad adesea si-am sa mai rad, n-am plans si n-am sa plang,
alegand singura ca stanca sa raman chiar daca ea, uneori, se macina cate putin si din interior pana la miez.
M-am imbolnavit si am lucrat temeinic si perseverent in acest sens,
nu m-am vindecat niciodata de boala asta.
Am mintit, m-am ascuns, am tradat, niciodata de tot si niciodata pana la capat,
de aceea nu pot spune astazi ca "nimic din ce e omenesc nu-mi e strain".
M-am temut, am fost manioasa, m-am suparat, am fost trufasa.
Am iertat, am uitat, a trecut,
Am iubit, am iubit, am iubit, Iubesc!
Aici mi-e Raiul si aici mi-e Iadul,
si in Iubire mantuirea...
Am crezut, am crezut, Cred!
Dar uneori mi-am intors fata de la El,
n-am putut sa rabd pana la capat si pana la sange.
Ma iubesc cu pasiune, cu daruire, cu toate bratele si toate inimile mele.
Ma iert in fiecare zi si-n fiecare seara.
Nu m-am intors inapoi niciodata, nici cu pasul, nici cu privirea...poate doar cu gandul.
N-am sa ma intorc niciodata si asta pentru ca n-am plecat niciodata,
din Calea mea spre Lumina...
Sunt.
Din fire de matase isi tese sufletul meu taina zborul, prin ochiuri diafane lasa a se zari departe inauntrul intelesului...
De matase aripi colorate am primit...gandului sa i le dau cand tasnind ca plumbul, poate sa loveasca.
Matasoasa-mi e privirea, cu lumini din Cer si umbre din om, cand atinge miezul Adevarului...
Buzele fac, din soapte, mangaieri de matase cand Iubirii glas ii dau.
Trupul de matase-mi este, inzorit de dragoste, credincios urmandu-mi sufletul...
Ca matasea pasul, se alinta cuminte. Intre cele doua batai, inima-mi in piept se zbate precum faldurile...de matase.
"Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba: "cine eşti?", îi voi spune: "lasă-mă să-ţi spun mai întâi pe cine am iubit, apoi îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost."
Iubesc toamna, cu picturile din mii de culori si nuante, cu toate adierile ei reci sau calde...iubesc ploile toamnei.
Mi se pare atat de frumoasa toamna, cu campurile coapte...ca o femeie aflata la inceputul maturitatii, seducatoare, cu sanii plini si talia incinsa. Cerurile pline de toamna sunt ca privirile vii, cu mii de intelesuri soptite si tainice.
Imi amintesc, toamnele mele au fost mereu noi inceputuri...de cuvinte, inceputuri de an, de scoala, de drumuri, de ganduri, de fapte, de viata, de despartiri, de iertari...
Imi place toamna si ma bucura, ma aduce aproape de mine si ma nevoieste a ma privi direct in ochi...Imi pare ca ochii mei, cu fiecare toamna in plus, capata mai mult auriu, mai multa lumina. Privirea lor aluneca mai usor inlauntrul lucrurilor, strange in ea alte nuante, surasuri, sclipiri.
Gandesc uneori, daca drumul meu nu ar fi inceput toamna poate ca ar fi fost mai usor, mai placut, ca mi-ar fi fost mai simplu si mai calm, ca as fi fost desavarsita deodata...
Zambesc in sinea mea, avem noi oamenii un obicei sa credem ca mereu altele sunt stelele mai "norocoase", mereu e un (alt) loc in care ne-ar fi fost mai bine, ne-am fi simtit mai impliniti, ne-ar fi fost mai usor. Unde viata ar fi curs lina, si-am fi trait fericiti, in iubire si credinta iar oamenii ar fi fost toti drepti, blanzi si senini.
Asadar, daca drumul meu nu ar fi inceput chiar toamna, eu cred ca pana astazi inca nu as fi aflat ca viata nu este o lupta neintrerupta ci e inca un zbor catre acasa! Depinde doar de TINE ce alegi sa FII. Astazi stiu, eu sunt ce mi-am dorit sa fiu, voi fi ceea ce-mi voi dori sa devin. Locul meu este aici, chiar eu mi l-am creeat..."dupa chipul si asemanarea mea".
Uneori simt gustul tare si inconfundabil al lui "EU POT", cel care-mi da sentimentul libertatii creatoare asupra destinului meu. Stiu ca fericirea nu e un scop, nu e o cale ci este doar A FI. Iar oamenii sunt mari minuni dumnezeiesti, depinde doar de tine ce le daruiesti, ce vrei sa vezi atunci cand ii privesti, pe ce "limba" le vorbesti si cum ii strigi, si ce le spui, si unde ii atingi, si daca vrei atunci sa-i mangai si sa-i simti...
Nascuta toamna devreme...pastrez in mine vartejurile furtunilor ei, oglindesc uneori seninul adanc al cerului inainte de asfintit, daruiesc ceea ce am copt in mine fara retineri, iubesc cu nesfarsita tandrete a ploilor de toamna.
O stiu pe femeia aceasta demult, uneori mi se pare ca o si cunosc.
Mi-amintesc de ea de cand abia facea primii pasi, avea privirea rotunda si gura la fel, intr-o permanenta uimire fata de urma pasilor ei...pasea usor, de ca si cand o sustineau niste aripi. Asa a ramas "mersul" ei si acum, nu stii cand a aparut langa tine, nici ea nu stie, de unde, dar mai ales de ce. Stii insa, ca atunci cand va pleca "locul" acela va ramane intr-un alt fel si mai gol. Oare ce crede ea ca ii da dreptul sa rasara din neant si sa sfasie bucati mici din realitatea altora!? Pretinde un loc in interiorul umbrei tale omule, dar sa stii, nu i se cuvine nimic!
Pasea atent si fara frica in fiecare dimineata a destinului ei, desi habar nu avea catre ce, stia doar ca trebuia sa faca si pasul urmator...fara frica.
E mica faptura asta dar, va spun, a cunoscut intunericul si lumina si a ales...de ca si cand ar fi stiut ce trebuie sa aleaga dar mai ales ca ce a ales este drept.
Pe toate cate le-a vrut, le-a avut femeia asta, si-a incercat sa le duca pe toate...si-avea asa o siguranta in mers ca nu apucai sa-ti dai seama, ii sunt povara ori aripi.
Faptura asta e intr-un anume fel, prea bine nu-mi dau seama din ce e facuta, din dragoste sau otel. Daca o privesti de departe nu te-ndoiesti, e din otel toata. Daca te-apropii putin iti spui ca e posibil sa te fi inselat..., te-ai inselat. In femeia asta curge viata, viata peste tot...privirea ei, omule, te strapunge ca un pumnal dar...ti se prelinge inlauntru ca o mare in aflux. Si dulce si sarata, si calda si involburata si de dragoste si de toate altele. Dar are o nuanta a ei...de bland si de cald. De viata traita in lumina unei profunde tristeti.
Multe a vrut femeia asta si mari, in zile si-a asezat trupul pe pamant si-a privit cerul, incercand sa cuprinda in ea doar senin...dar si cate furtuni n-a cuprins...Apoi si-a spus ca si-ar putea insusi niste ape limpezi, si-au fost....dar adanci. Pe urma si-a dorit, auzi, Pacea...dar cate razboaie a dus.
Ea, femeia, a iubit cat toata lumea asta la un loc si inca un strop mai mult. I-a vorbit din genunchi si L-a privit in ochi pe Dumnezeu, si-a ascultat-o, iti spun. Si-a fost ea sclava si calau, si s-a luptat si-a reusit, abia apoi s-a prabusit. Cate n-a tot incercat ea sa faca si le-a facut, dar cate gresite le-a facut...Toata iertarea lumii nu e de ajuns, prea mic cerul senin ca sa o acopere, prea putina apa limpede ca sa i le spele.
Avea femeia asta un zambet stralucitor, tasnind dintre lacrimi, si un curcubeu...bicolor.
Stie fiinta asta de toate si mai nimic. Vorbeste, ea, atunci cand o face dar cel mai bine ii iese...tacerea tacerilor ei, Doamne ce bine ii e si sa taca.
Le are femeia asta pe toate ale ei, credinte dar si cateva erezii, tot atatea certitudini cate iluzii, mai multe intrebari gresit puse decat raspunsuri corecte, sufletul asta obidit si nemernic intr-un trup mic si amagitor.
Cunosc urma pasului ei si risipa asta de atata dragoste si tandrete care ucide si arde...,nu stie daca raul ori binele, dragostea sau ura. Te intrebi unde-ti va duce privirea umbra pasului ei...
