miercuri, 31 august 2011

Iubesc toamna...

 
          Iubesc toamna, cu picturile din mii de culori si nuante, cu toate adierile ei reci sau calde...iubesc ploile toamnei.    
          Mi se pare atat de frumoasa toamna, cu campurile coapte...ca o femeie aflata la inceputul maturitatii, seducatoare, cu sanii plini si talia incinsa. Cerurile pline de toamna sunt ca privirile vii, cu mii de intelesuri soptite si tainice.
         Imi amintesc, toamnele mele au fost mereu noi inceputuri...de cuvinte, inceputuri de an, de scoala, de drumuri, de ganduri, de fapte, de viata, de despartiri, de iertari...
         Imi place toamna si ma bucura, ma aduce aproape de mine si ma nevoieste a ma privi direct in ochi...Imi pare ca ochii mei, cu fiecare toamna in plus, capata mai mult auriu, mai multa lumina. Privirea lor aluneca mai usor inlauntrul lucrurilor, strange in ea alte nuante, surasuri, sclipiri.
         Gandesc uneori, daca drumul meu nu ar fi inceput toamna poate ca ar fi fost mai usor, mai placut, ca mi-ar fi fost mai simplu si mai calm, ca as fi fost desavarsita deodata...
Zambesc in sinea mea, avem noi oamenii un obicei sa credem ca mereu altele sunt stelele mai "norocoase", mereu e un (alt) loc in care ne-ar fi fost mai bine, ne-am fi simtit mai impliniti, ne-ar fi fost mai usor. Unde viata ar fi curs lina, si-am fi trait fericiti, in iubire si credinta iar oamenii ar fi fost toti drepti, blanzi si senini.
Asadar, daca drumul meu nu ar fi inceput chiar toamna, eu cred ca pana astazi inca nu as fi aflat ca viata nu este o lupta neintrerupta ci e inca un zbor catre acasa! Depinde doar de TINE ce alegi sa FII. Astazi stiu, eu sunt ce mi-am dorit sa fiu, voi fi ceea ce-mi voi dori sa devin. Locul meu este aici, chiar eu mi l-am creeat..."dupa chipul si asemanarea mea".
           Uneori simt gustul tare si inconfundabil al lui "EU POT", cel care-mi  da sentimentul libertatii creatoare asupra destinului meu. Stiu ca fericirea nu e un scop, nu e o cale ci este doar A FI. Iar oamenii sunt mari minuni dumnezeiesti, depinde doar de tine ce le daruiesti, ce vrei sa vezi atunci cand ii privesti, pe ce "limba" le vorbesti si cum ii strigi, si ce le spui, si unde ii atingi, si daca vrei atunci sa-i mangai si sa-i simti...

Nascuta toamna devreme...pastrez in mine vartejurile furtunilor ei, oglindesc uneori seninul adanc al cerului inainte de asfintit, daruiesc ceea ce am copt in mine fara retineri, iubesc cu nesfarsita tandrete a ploilor de toamna.

miercuri, 24 august 2011

Celalalt obraz...

"A fi pălmuit din senin relevă din ira­tional, în timp ce a trăi consecinţa lui a fi pălmuit din senin nu mai este. Omul se poate raporta la actul care îi este impus în două moduri: îl acceptă, şi atunci se integrează în seria consecinţelor, sau îl refuză, şi atunci închide cercul determinărilor. Primul caz este, din punct de vedere moral, al retalierii: acţiunii îi urmează reacţiunea, şi aşa mai departe; înnodarea reciprocă a consecinţelor nu mai poate fi oprită. Al doilea caz este al răspunsului prin oferirea celuilalt obraz; cercul se închide prin suspendarea replicii.
......................................................................................................................

 
lanţul răului nu este tăiat prin retaliere, ci prin morala „celuilalt obraz";"-H.R.Patapievici

Realizez ca si de data aceasta, dintr-o esentiala lasitate personala, am ales calea minimei rezistente, sa iubesc oamenii, mi-e mult mai usor asa.
Gandesc, a-ti putea controla si restrictiona orice simtire spontana si entuziasta, a fi de o indiferenta implacabila sau a ura cu patima,  a lua decizii radicale impotriva simtirilor tale cele mai curate, presupune multa vointa si o mare tarie de caracter de care nu ma simt in stare. Mai mult decat atat, fara sa stiu vreo explicatie filosofica asupra gestului de a intoarce "obrazul", am constatat ca empiric si dintr-o pornire originala si naturala, fac exact asa, dintotdeauna. Tot lasitate si slabiciune caracteriala!? Desi astfel procedand, sufletului meu ii e senin, ratiunea mea vigilenta nu poate sa nu constate, la fel de veridic, faptul ca sunt multe situatii in care obrazu-mi intors a primit si-a doua palma, si ca este posibil ca pe ultima sa n-o primeasca niciodata, lantul neintrerupandu-se deci.
Mi-e cel mai usor sa arunc vina in zona celuilalt om si sa-mi gasesc iluzorii mangaieri. Niciodata nu fac ce mi-e cel mai usor. Astfel am ajuns sa ma intreb, ceva din mine straneste uneori la infinit, aceeasi reactie? Oare  atunci cand intorc si celalalt obraz, ce privire, ce atitudine, ce cuvant, ce gest, ce sentimente tasnesc din mine ca sagetile asupra celuilalt si anuleaza complet naturaletea si implicit consecinta fireasca gestului!? Firesc gasesc si eu intreruperea lantului astfel, insa nu la fel de firesc  il judeca celalalt om.
Cine intoarce si celalalt obraz? Cel mai nedreptatit sau cel mai indreptatit? Cel mai slab sau cel mai in forta? Cel care iubeste sau cel care se simte prea ranit? Cel care are si celalalt obraz sau cel care a ales sa se priveasca dintr-un singur unghi?
Cel care are puterea! Care intelege gestul celuilalt de ca si cand el insusi l-ar fi indreptat impotriva altcuiva, altadata sau chiar atunci. Cel care-si poarta sufletul la vedere, ca o cetate fara ziduri, fara aparatori, strigand oricui „cuceriti-ma, eu nu mai am arme”. Cel mai aproape de adevar. Cel care a aflat ca iubirea nu e o lupta pentru putere si ca viata e un zbor in doua aripi si ca nu-i suficient sa dai din aripi de colo-colo pentru ca sa spui ca stii sa zbori.
Cel care reuseste sa-si invinga vanitatea de a fi infrant, adunandu-si intreaga fiinta in jurul inimii care doare, cum ai strange cu strasnicie in palma un ciulin, simtind cum spinii sai iti patrunde in carne sfasiind-o incet.
Cine loveste si-a doua oara obrazul intors? Cel mai ranit? Cel care isi aroga dreptul acesta? Cel care se simte dator sa-si faca dreptate? Cel mai luptator? Cel care nu stie sa ierte greseala? Cel care nu ar avea un alt obraz de intors?
Cel caruia ii este frica sa piarda! Cel care, cu perseverenta, construieste in jurul sau ziduri neintelegand ca, intr-o zi, el insusi va ramane prizonierul lor. Cel care-si face din lupta un crez si nu aparare, iar din infrangeri esecuri si nu lectii de valoare. Cel care intampina fiecare zi cu maxilarele incordate si pumnii stransi, gata de atac. Cel care n-are sa-si mai gaseasca, pana la urma, inima la locul ei pentru ca ea, intre atatea lupte si victorii amagitoare, va deveni din ce in ce mai mica si se va rataci.

Cel care va invata fara A INTELEGE si va trai fara A FI.

Insa, adevarat este ca, „nu este nicio alta cale de a deveni mai bun daca, in prealabil nu ai devenit mai fericit”, cum nu „virtutea te face fericit ci fericirea te face virtuos”.

marți, 23 august 2011

Orasul de la capatul drumului

In orasul acesta nu am mai fost demult, sa fie poate chiar zece ani. Prima intalnire cu el a fost entuziasta, dorita si emotionanta. L-am inspectat cu privirea scrupulos, i-am inspectat toate ungherele, l-am respirat adanc, l-am expirat, l-am cautat si... nu l-am gasit intreg. Am incercat sa-l aflu si sa-l simt... dar mi s-a ascuns.
Stiam atatea despre el din istorie, despre oameni, despre far, despre cimitir, despre mare. I-am vazut culorile, triste si gri in contrast cu apa...vie. L-am ascultat dar nu l-am auzit.
Nu am gasit atunci ce cautam, poate pentru ca nu stiam pe unde sa caut...Cand am plecat, am privit lung in urma, mi s-a parut ca vad deasupra apelor o mana fluturand in valuri. Mi-am spus ca am sa ma intorc si ca am sa fiu mai atenta, pe undeva trebuia sa fie el...


M-am intors astazi....
 
Am regasit orasul de departe viu, avea cerul de un albastru incredibil de senin, soarele mi-a ras dintre raze, vantul mi-a urat, umblandu-mi prin par, "bun venit", apa nelinstita...ca mereu.
Orasul era vesel, cochet, incalzit, culorile lui mi-au soptit, zgomotul lui mi-a cantat in urechi tot timpul...


Farul alb, demn, de straja.


Biserica Sf. Nicolae luminoasa, curata, blanda, primitoare...


Orasul se afla la capatul drumurilor Dunarii, acolo unde incepe un alt drum...in Mare. Astazi se numeste Sulina si i-am vazut spiritul, i-am auzit murmurul si i-am simtit freamatul. Are de toate, apa, soarele, marea, Oamenii...stiu de ce atunci demult s-a ascuns, era singur si gol si n-a vrut sa-i aflu tristetea...

duminică, 21 august 2011

A fi...ploaia

“Să-l lași să se apropie de tine, sau să te apropii tu de el. Să-i iei în mână sufletul și să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? e bun de sămânță? Și să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva; ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri…” 
Constantin Noica

Omului nu-i poti lua sufletul in maini, sa-l atingi si sa-l cantaresti sa vezi cat de bland, bun si plin este. Nu poti sa stii cat de roditoare e samanta lui, dar poti afla ce poate naste in tine.
Nu ai de unde sti, cu certitudine, cine e cel care s-a asezat langa tine, insa poti simti ca acela este, ca si tine...un om.
Poti toate acestea daca lasi de o parte spectacolul in ansamblul lui si devii propriul creator al vietii tale. Daca lasi inima deschisa de tot si viata sa curga prin tine. Daca auzului tau nu-i este straina sau prea vaga, muzica sufletului tau.
Sufletul are "mainile" lui si "ochii" lui, atingerea mainilor lui nu se inseala niciodata, vederea sa este mereu clara insa vocea sa se face auzita in soapta, cuminte si clara...Iubirea.

vineri, 19 august 2011

Sufletului meu...

"Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut."

Imbratisare, Nichita Stanescu
Cand incerc sa vorbesc despre suflet vocea mi se preface mai moale si tainica, ma tem si ma mir, ma bucur si-as rade...daca nu mi-ar fi usor teama. Sa nu-l sperii putin.
Cand scriu suflet pereche, varfurile degetelor mele pornesc incet, incontrolabil, abia atingand tastatura...intr-o mangaiere tandra si paradoxala, desenand prin atingeri un contur numai de ele stiut...cu detalii.
Inima mea bate intr-un altfel de ritm, despartind in silabe un nume cumva cunoscut...dintr-o alta limba.
Cred ca povestea sufletelor pereche incepe demult, poate ca sufletele la origini au fost androgine, jumatati de masculin si feminin ale aceluiasi intreg. Stiu eu de ce, pentru ca aici nu stie chiar nimeni, ce din alt timp le-a separat? Poate chiar faptul de a-si incepe "calatoria" si de a-i da un rost. Regasirea si comuniunea intr-un acelasi intreg, mai inalt si complet. Intr-o "picatura" rotunda, desavarsita, intru desavarsirea "oceanului" insusi! Monada...
Cate milenii, cat timp, cate existente si cate vieti strabat, nu stiu acum. In cate dintre ele raman oarbe, ratacind? De cate ori, in drumul lor, abia se ating? Si oare cine stabileste un timp in care ele se vor reintalni si recunoaste?
In structura fiecarui suflet raman inscrise etern "date" ale sufletului sau pereche, raman legate indestructibil de o iubire pura-Iubirea. Recunoasterea este intensa si reciproca, redefineste viata, lumea, cerul, pamantul, omenirea. Reintalnirea, fie si daca dureaza o ora, o zi, un anotimp purifica izvoarele si le descrie un alt Sens...
Drum cat mai scurt si viata cat mai lunga alaturi de sufletul tau pereche!
Sufletul meu pereche...

vineri, 12 august 2011

Ea

O stiu pe femeia aceasta demult, uneori mi se pare ca o si cunosc.
Mi-amintesc de ea de cand abia facea primii pasi, avea privirea rotunda si gura la fel, intr-o permanenta uimire fata de urma pasilor ei...pasea usor, de ca si cand o sustineau niste aripi. Asa a ramas "mersul" ei si acum, nu stii cand a aparut langa tine, nici ea nu stie, de unde, dar mai ales de ce. Stii insa, ca atunci cand va pleca "locul" acela va ramane intr-un alt fel si mai gol. Oare ce crede ea ca ii da dreptul sa rasara din neant si sa sfasie bucati mici din realitatea altora!?  Pretinde un loc in interiorul umbrei tale omule, dar sa stii, nu i se cuvine nimic!
Pasea atent si fara frica in fiecare dimineata a destinului ei, desi habar nu avea catre ce, stia doar ca trebuia sa faca si pasul urmator...fara frica.
E mica faptura asta dar, va spun, a cunoscut intunericul si lumina si a ales...de ca si cand ar fi stiut ce trebuie sa aleaga dar mai ales ca ce a ales este drept.
Pe toate cate le-a vrut, le-a avut femeia asta, si-a incercat sa le duca pe toate...si-avea asa o siguranta in mers ca nu apucai sa-ti dai seama, ii sunt povara ori aripi.
Faptura asta e intr-un anume fel, prea bine nu-mi dau seama din ce e facuta, din dragoste sau otel. Daca o privesti de departe nu te-ndoiesti, e din otel toata. Daca te-apropii putin iti spui ca e posibil sa te fi inselat..., te-ai inselat. In femeia asta curge viata, viata peste tot...privirea ei, omule, te strapunge ca un pumnal dar...ti se prelinge inlauntru ca o mare in aflux. Si dulce si sarata, si calda si involburata si de dragoste si de toate altele. Dar are o nuanta a ei...de bland si de cald. De viata traita in lumina unei profunde tristeti.
Multe a vrut femeia asta si mari, in zile si-a asezat trupul pe pamant si-a privit cerul, incercand sa cuprinda in ea doar senin...dar si cate furtuni n-a cuprins...Apoi si-a spus ca si-ar putea insusi niste ape limpezi, si-au fost....dar adanci. Pe urma si-a dorit, auzi, Pacea...dar cate razboaie a dus.
Ea, femeia, a iubit cat toata lumea asta la un loc si inca un strop mai mult. I-a vorbit din genunchi si L-a privit in ochi pe Dumnezeu, si-a ascultat-o, iti spun. Si-a fost ea sclava si calau, si s-a luptat si-a reusit, abia apoi s-a prabusit. Cate n-a tot incercat ea sa faca si le-a facut, dar cate gresite le-a facut...Toata iertarea lumii nu e de ajuns, prea mic cerul senin ca sa o acopere, prea putina apa limpede ca sa i le spele.
Avea femeia asta un zambet stralucitor, tasnind dintre lacrimi, si un curcubeu...bicolor.
Stie fiinta asta de toate si mai nimic. Vorbeste, ea, atunci cand o face dar cel mai bine ii iese...tacerea tacerilor ei, Doamne ce bine ii e si sa taca.
Le are femeia asta pe toate ale ei, credinte dar si cateva erezii, tot atatea certitudini cate iluzii, mai multe intrebari gresit puse decat raspunsuri corecte, sufletul asta obidit si nemernic intr-un trup mic si amagitor.
Cunosc urma pasului ei si risipa asta de atata dragoste si tandrete care ucide si arde...,nu stie daca raul ori binele, dragostea sau ura. Te intrebi unde-ti va duce privirea umbra pasului ei...