De ce-l ucidem (inca) pe Socrate?

     N-am inteles de ce imi revenea in minte, obesiv de cateva zile bune, intrebarea "de ce-l ucidem inca pe Socrate?".

    Cum nu reuseam sa pricep de ce dintrun clip mi-a ramas pe retina doar intrebarea postata in bara "Care au fost marile intalniri din viata ta?".

    Dar cum am obiceiul sa acord atentie oricarei informatii, chiar daca nu patrund imediat sensul ei, am realizat ca au ramas asa, in interiorul meu, ca niste bobite plantate atent.

    Tot zilele din urma am luat la cunostinta reactia unor oameni la informatie, nu la un anumit gen de informatie ci doar
la cea care aduce notiuni noi fata de ceea ce ei stiau deja. Desigur, nu orice fel de reactie ci una combativa, agresiva, de negare si respingere categorica argumentare slab si aproape opac.

    Abia in acel moment am suras simtind cum "de ce"-urile mele initiale se topesc precum fulgii de zapada la atingerea respiratiei calma si calde.

    Asadar, dupa cum eu insami pot depune marturie Socrate n-a murit si n-are sa moara vreodata pentru ca el nu este, vorba profetica a poetului de Albastru,"...pus la vederile lumii celei simple, nerăbdând alte morţi decât morţile inventate de ea să se-ntâmple." 

   Din punctul meu de vedere Socrate este simbolul luptei cu cei ce "nu sufăr ceea ce nu se vede, ceea ce nu se aude, nu se gustă,ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape în încreierarea îngustă, scheletică a insului..."

    O lupta dreapta cu armele la vedere, intr-o "tinuta" curata si smerita, in spiritul aflarii Adevarului, calauza neindoielnica intru cunoastere dintr-o infinita Iubire fata de Umanitate.

    Am cunoscut Oameni cu o autentica fire socratica pentru care Cunoasterea semnifica dreptul si totodata datoria fiecaruia dintre noi, care si-au asumat aceasta menire intrutotul si care luptat pentru crezul lor intr-un mod aproape desavarsit, crezand cu tarie in fiecare om pe care destinul li-l scoate in cale.
Pentru astfel de oameni cucuta nu mai este chiar atat de amara si nici otravitoare chiar si atunci cand sunt obligati sa o soarba pana la capat astfel ca foarte putine lucruri care li se intampla mai au o miza personala.

     Aproape ca n-a fost nevoie sa-mi adresez intrebarea despre "marile intalniri din viata mea" ca am si avut, cu claritate, conturat raspunsul.

     Intalnirile semnificative, esentiale, definitorii pentru mine s-au intamplat cu forta si din senin, zguduindu-mi din temelii convingeri absolute, sechematice si demonstrabile. Costructii mentale absurde din care-mi facusem fortarete in care ma incatusasem de buna voie, pe mine insami. Imi stabilisem un cer masurabil la care aveam dreptul si-mi formasem cateva ochiuri de ape de o adancime controlabila.

    Impactul acestor intalniri asupra interiorului mea a fost initial unul devastator, generator al unor conflicte imense ca niste talazuri. Pot doar sa banuiesc ca exista in mine ceva mai puternic decat mine insami, care a avut doar rabdare si credinta sa lase totul in curgere, sa nu se opune pe viata si pe moarte.

    Sunt si acum intr-o profunda si perpetua mirare fata de infinitul pe care mi l-au descris aceste intalniri, si mi l-au asezat inainte pentru ca eu sa am de unde alege. Orice!

    Tocmai pentru ca eu insami am incercat sa-l ucid pe Socrate, ma intreb astazi de ce noi oamenii perpetuam o greseala milenara, mai ales in timpul acesta pe care il traim si care, fara tagada este unul al informatiei. Si al Libertatii interioare, imuabile, infinita.

    Poate pentru ca ne e frica tocmai de ceea ce ne dorim cel mai mult, Libertatea!? Pentru ca ne e teama tocmai ca noi insine, noua sa ne redam!?