Ea

O stiu pe femeia aceasta demult, uneori mi se pare ca o si cunosc.
Mi-amintesc de ea de cand abia facea primii pasi, avea privirea rotunda si gura la fel, intr-o permanenta uimire fata de urma pasilor ei...pasea usor, de ca si cand o sustineau niste aripi. Asa a ramas "mersul" ei si acum, nu stii cand a aparut langa tine, nici ea nu stie, de unde, dar mai ales de ce. Stii insa, ca atunci cand va pleca "locul" acela va ramane intr-un alt fel si mai gol. Oare ce crede ea ca ii da dreptul sa rasara din neant si sa sfasie bucati mici din realitatea altora!?  Pretinde un loc in interiorul umbrei tale omule, dar sa stii, nu i se cuvine nimic!

Pasea atent si fara frica in fiecare dimineata a destinului ei, desi habar nu avea catre ce, stia doar ca trebuia sa faca si pasul urmator...fara frica.

E mica faptura asta dar, va spun, a cunoscut intunericul si lumina si a ales...de ca si cand ar fi stiut ce trebuie sa aleaga dar mai ales ca ce a ales este drept.

Pe toate cate le-a vrut, le-a avut femeia asta, si-a incercat sa le duca pe toate...si-avea asa o siguranta in mers ca nu apucai sa-ti dai seama, ii sunt povara ori aripi.

Faptura asta e intr-un anume fel, prea bine nu-mi dau seama din ce e facuta, din dragoste sau otel. Daca o privesti de departe nu te-ndoiesti, e din otel toata. Daca te-apropii putin iti spui ca e posibil sa te fi inselat..., te-ai inselat. In femeia asta curge viata, viata peste tot...privirea ei, omule, te strapunge ca un pumnal dar...ti se prelinge inlauntru ca o mare in aflux. Si dulce si sarata, si calda si involburata si de dragoste si de toate altele. Dar are o nuanta a ei...de bland si de cald. De viata traita in lumina unei profunde tristeti.
Multe a vrut femeia asta si mari, in zile si-a asezat trupul pe pamant si-a privit cerul, incercand sa cuprinda in ea doar senin...dar si cate furtuni n-a cuprins...Apoi si-a spus ca si-ar putea insusi niste ape limpezi, si-au fost....dar adanci. Pe urma si-a dorit, auzi, Pacea...dar cate razboaie a dus.

Ea, femeia, a iubit cat toata lumea asta la un loc si inca un strop mai mult. I-a vorbit din genunchi si L-a privit in ochi pe Dumnezeu, si-a ascultat-o, iti spun. Si-a fost ea sclava si calau, si s-a luptat si-a reusit, abia apoi s-a prabusit. Cate n-a tot incercat ea sa faca si le-a facut, dar cate gresite le-a facut...Toata iertarea lumii nu e de ajuns, prea mic cerul senin ca sa o acopere, prea putina apa limpede ca sa i le spele.
Avea femeia asta un zambet stralucitor, tasnind dintre lacrimi, si un curcubeu...bicolor.

Stie fiinta asta de toate si mai nimic. Vorbeste, ea, atunci cand o face dar cel mai bine ii iese...tacerea tacerilor ei, Doamne ce bine ii e si sa taca.

Le are femeia asta pe toate ale ei, credinte dar si cateva erezii, tot atatea certitudini cate iluzii, mai multe intrebari gresit puse decat raspunsuri corecte, sufletul asta obidit si nemernic intr-un trup mic si amagitor.

Cunosc urma pasului ei si risipa asta de atata dragoste si tandrete care ucide si arde...,nu stie daca raul ori binele, dragostea sau ura. Te intrebi unde-ti va duce privirea umbra pasului ei...