Fericirile - Masina timpului (leapsa)

          
           Daca ar exista o masina a timpului, ce zile sau momente din viata ta trecuta sau viitoare ai vizita? Sub forma acestei intrebari am primit ieri un Dar de la lotusull.

           Este, pentru mine, primul dar de acest fel pe care il primesc de cand scriu pe un blog desi, in continuare, eu nu ma pot socoti blogger. Asa cum am recunoscut din primul moment pentru mine provocarea este uriasa, asa cum ar fi dealtfel pentru orice om care se asuma pe sine ca fiind un timid exersat.

           Mai departe vreau sa fac loc in cuvinte tuturor clipelor de inalta vibratie din viata mea, acelora care
 m-au modificat fundamental, vreau la fel de mult sa le identific cu acuratete si sa nu omit vreunul.

           Asa cum fiecare om are viziunea sa asupra vietii, a univerului si a principiilor acestora asa si eu mi-am format una, astfel ca nu mai reusesc demult sa separ radical negativul si pozitiv, binele si raul sau sa divizez viata in fericire si nefericire ci le privesc pe toate asa cum imi pare mei ca sunt, parte din acelasi Tot.

           Spun lucrul acesta pentru ca-mi doresc sa impartasesc aici clipele mele de inalta traire de pana acum, si pentru ca astazi constientizez atat de clar ca ele mi-au fost date spre propria-mi desavarsire, le pot numi pe toate...fericiri.

           

            Daca s-ar putea, m-ai intai de toate, m-as intoarce in clipele de dinaintea acestei vieti, atunci cand Cineva mi-a ingaduit sa ma nasc in acest neam, in familia Radu din sangele careia m-am zamislit si mi-a daruit parintii care m-au crescut.

            M-as intoarce fara nicio ezitare la ziua in care am facut primii pasi fermi pe pamant, mi-o amintesc precum imi amintesc dimineata zilei prezente. Nu implinisem un an, eram imbracata intro salopeta de bebelus alba, ma aflam in curtea casei parintilor mei si tineam un obiect in mana. Mama era spre poarta si ma chema la ea ca sa ma incurajeze sa merg. Faptul ca eu ma sustineam pe mine insami pe picioare si mai si inaintam mi-a determinat o emotie incredibil de puternica si in acelasi timp o mirare profunda fata de ceea ce eu chiar pot.

            Am fost inaltator de fericita in ziua cand am implinit 7 ani, si m-am intalnit cu un vecin (mai mare decat mine) caruia i-am declarat cu emfaza ca eu am 7 ani! De ca si cand nimeni nu mai avusese pana atunci varsta asta si ca habar nu are ca de la 7 ani deja poti stapani, pe deplin...Universul, :).

            Mi-as dori sa retraiesc fiecare clipa de dinaintea fiecarui examen pe care l-am sustinut vreodata, si fiecare clipa de dupa, indiferent de cum am trecut acel exament. M-au bucurat imens de mult examenele, le duc dorul.

           As retrai, fara pic de impotrivire clipele in care tatal meu, om tanar si sanatos, si-a dat ultimile suflari in bratele mele pentru ca stiu atat de bine ca menirea unui copil fata de parintele lui este sa fie alaturi de acesta atunci cand are mai mare nevoie de el. M-as intoarce in clipa aceea si n-as schimba nimic din ea, pentru ca intrun fel inexplicabil, atunci eu m-am anulat pe mine si durerea mea si am avut grija doar de sufletul tatalui meu. L-am imbratisat si mangaiat minute in sir, i-am promis ca am sa am grija ca noi, toti copiii lui, vom fi alaturi de mama si unii de altii. Sunt fericita acum sa constat ca ne-am indeplinit promisiunile fiecare si cata iubire ne leaga pe toti, mai mare decat cerul, de dincolo de el.

             Una dintre cele mai pretioase mosteniri pe care tatal meu mi le-a lasat a fost aceea ca, in cursul interminabilelor noastre discutii, mi-a spus simplu si linistit: "Tata, tu poti face orice-ti vei dori vreodata. Tu poti orice!". Eram un copil aflat intr-o prefacere naucitoare, nici n-am realizat cat de cuminte tatal meu imi crestea aripi.

            Am trait sentimentul deplin al invingatorului atunci cand m-am casatorit si-am spus cel mai fericit  si cel mai sonor "da!" din viata mea. N-am avut nicio incertitudine si nicio ezitare, stare ce s-a inscris adanc in fiinta mea, o mai pastrez si acum de cate ori spun "da".

            Mi-a creeat o protectie invincibila prima discutie pe care a avut-o mama cu sotul meu, dupa nunta noastra, in care i-a spus: "Dragul mamei, te iubesc asa cum iubesc toti copiii mei, dar sa nu-mi superi fata vreodata, mama, ca eu cu mana mea te bat pana obosesc!" 

            Mi-as dori sa retraiesc la infinit intalnirea cu unul dintre cei mai autentici urmasi ai lui Socrate, care in mod paradoxal poarta nume de rege, Om care mi-a deschis ochiii geana cu geana spre cunoastere cu o rabdare infinita si o daruire completa. Sentimentul pe care l-am trait atunci a fost acela ca pasesc pe noi taramuri ale mintii mele si ale intelegerii superioare, am inteles ca mintea umana nu are limite, ca nimic nu este prea mult pentru ea si ca nu trebuie sa te opresti vreodata din a invata.  

             Este o stare anume si nu neaparat o zi sau o clipa, pe care o socot o buna igiena emotionala si anume starea de dupa o despartire. Atunci cand ai sentimentul ca cerul din tine s-a prabusit, pentru ca in urmatoare secunda sa realizezi clar ca dincolo de cel care s-a prabusit...s-a descris un alt cer. Toate despartirilor din viata mea mi-au largit si mi-au adancit cerul.

             Am fost fericita cand a aparut Ea in viata mea, si mi-a spus nana atat de rotund si complet. Pentru ea "nana" nu este o notiune, ci este strict persoana mea. Eu o asteptam, ea m-a gasit!

               As zabovi putin in clipele in care "zidurile" mele s-au naruit fara ca eu sa fac vreun singur gest de a le tine, in marile intalniri din viata mea, cu Oamenii oglinzi alaturi de care m-am spalat pentru ca mai curata de patimile mele omenesti sa mers mai departe.  

               La clipele in care mi-am definit si mi-am trait, pe deplin, feminitatea nu m-as intoarce din motivul ca din acelea nu am plecat niciodata. Chiar daca ele temporal s-au petrecut deja, in fapt ele s-au inscris adanc in fiecare string al sufletului meu si-n fiecare molecula a fiintei mele astfel ca acum le port cu mine. Sunt eu, nud. In sens metaforic, si nu doar, acesta este felul in care imi place cel mai mult sa ma port, in relatia cu mine insami, in orice alta relatie.

              Traiesc un sentiment profund de seninatate si implinire cand sunt in curtea Palatului Reginei Maria de la Balcik, acolo m-as reintoarce mereu, e de ca si cand port in mine pamantul acela.

              In viitor m-as duce direct la "clipa judecatii de apoi", sa-i multumesc Lui pentru ca mi-a descris un asa destin. Oricum ar fi el pana la capat! Si sa-i marturisesc recunostinta pentru ca m-a inzestrat cu aceasta putere imensa, mai mare decat mine, de a iubi Oamenii. Fara de ea cred c-as innota contra curentului.

         
              Multumesc lotusull!