Pacate

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste, mai ales."

Nichita Stanescu

     Am sa iau o coala alba, mi-am spus hotarata, am s-o iau si-am sa mi-o asez in fata, am s-o netezesc cu ambele maini dintr-o parte intr-alta si-apoi am sa iau si-un pix...

    Am sa-mi scriu acolo pacatele...simt cu cata patima impunge varful pixului meu biata hartie, penitenta nemeritata pentru o coala alba, dar fiecare cu destinul sau, imi spun.

    De neoprit ma simt, in tot acest demers al meu, absolvita superficial de vina simtindu-ma  de amintirea unei maxime antice ramasa undeva prin mintea mea, care spune ca hartia suporta orice.

    E tot ce-mi trebuie, gandesc, deja am un condamant nevinovat, coala, si-o arma de atac, pixul, intr-un demers sortit din start la insucces...si suntem deja trei, cu mirare constat, intr-un spatiu in care doar eu ar fi trebuit sa incap...dar am curaj si n-am sa abandonez.

    Ma mir si-mi vine sa rad, nerecunoscandu-ma intr-asa un grad de inversunare.

    Pacatele mele...pacatelor mele doar eu pot sa le dau glas, eu sunt calaul lor, eu sunt iertarea lor. Eu sezand nud, in fata mea si-n fata Lui.

   Am sa incept sa insir furnici negre, aliniate, unele mai pronuntate, altele mai neconturate pe coala alba, intr-o spovedanie sincera si nejudicativa...mereu ma regasesc blanda cu mine insami.

Am vorbit prea mult, am ascultat prea putin.

Am tacut cand trebuia sa vorbesc si am vorbit cand trebuia sa tac,

nu am tacut cu adevarat si deplin decat rareori si m-am vaduvit astfel de completitudinea clipei de tacere.

Am mers prea mult si n-am ajuns decat de putine ori.

Am reluat fara de istov mersul fara sa-mi odihnesc ale mele...toate,

nu m-am oprit de tot niciodata si asa nu am reusit sa aflu care e rostul lui "ce ramane!?".

M-am zbatut rispindu-ma intr-un cotidian steril si nu am zburat in interiorul meu prea des.

Am gandit mult si am visat pe masura.

Am visat cand de fapt ar fi trebuit sa gandesc la indeplinirea viselor mele,

visele mele s-au indeplinit oricum, prin ele insele, fara prea mare sprijin dinspre mine.

Am invatat, am invatat, invat...si nu stiu nimic.

Am, din nastere, o nevoie viscerala de a invata care m-a aruncat mereu in directii diferite,

intr-o risipa fara masura de energie, regasindu-ma uneori lacom cuprinsa de o placere aproape frivola.

Am gandit mereu ce am spus dar nu am spus de fiecare data tot ceea ce am gandit.

Am simtit de fiecare data nemarginit mai mult, fata de tot ceea ce am marturisit,

nu am mers niciodata in genunchi si n-am manjit piatra de sange. Pentru ca macar ea, piatra, sa-mi ramana martor ca pe acolo am fost!

Am daruit si am primit, am primit, primesc...

Inzecit, insutit, inmiit,

nu m-am daruit niciodata de tot, am pastrat ultima picatura crezand-o pe aceea izvor pentru propria-mi renastere.

Traiesc intr-o permanenta si profunda mirare fata de tot.

Simt tot, ma atinge tot, ma doare tot, ma sfasie tot, ma mangaie tot, ma impaca tot, iubesc Totul.

Am ras prea putin, am plans si mai putin.
Rad adesea si-am sa mai rad, n-am plans si n-am sa plang,
alegand singura ca stanca sa raman chiar daca ea, uneori, se macina cate putin si din interior pana la miez.
M-am imbolnavit si am lucrat temeinic si perseverent in acest sens,
nu m-am vindecat niciodata de boala asta.

Am mintit, m-am ascuns, am tradat, niciodata de tot si niciodata pana la capat,

de aceea nu pot spune astazi ca "nimic din ce e omenesc nu-mi e strain".

M-am temut, am fost manioasa, m-am suparat, am fost trufasa.

Am iertat, am uitat, a trecut,

Am iubit, am iubit, am iubit, Iubesc!

Aici mi-e Raiul si aici mi-e Iadul,

si in Iubire mantuirea...
Am crezut, am crezut, Cred!
Dar uneori mi-am intors fata de la El,
n-am putut sa rabd pana la capat si pana la sange.
Ma iubesc cu pasiune, cu daruire, cu toate bratele si toate inimile mele.
Ma iert in fiecare zi si-n fiecare seara.
Nu m-am intors inapoi niciodata, nici cu pasul, nici cu privirea...poate doar cu gandul.
N-am sa ma intorc niciodata si asta pentru ca n-am plecat niciodata,
din Calea mea spre Lumina...