Realitatea era ca...ratacisem drumul, imi devenise destul de clar dupa un timp.
Gandeam, intuitia faptului ca drumul acela ne va duce in directia opusa o avusesem din primul moment numai ca, n-am inteles de ce, n-am opus nicio rezistenta, n-am spus niciun cuvant de avertizare ca alte dati.
Rataceam...intro tara straina, pe un drum necunoscut, intr-un popor de o religie si cultura cu totul diferite de a mea, vorbitori ai unei limbi complet straina mie. Eram dupa aproape 20 de ore de mers cu masina, iar in acele momente nu mi-am dorit decat sa inchid un pic ochii si mi-am amintit spusele bunicii mele dinspre tata "cand ai pe cineva plecat la drum, sa-l lasi in voia si in paza Domnului, atat trebuie sa faci". Aceasta este una dintre mostenirile primite de la ea, n-am uitat-o niciodata si o aplic si atunci cand eu insami calatoresc.
Asadar, mi-am tras pleoapele peste ochi ca intro mangaiere subtila pentru sufletul meu si m-am eliberat de toate scenariile mintii mele mereu active, abandonandu-ma intro stare de usoara visare.
Simteam inima cum bate linistit si toate inimile impreuna cu a mea, simteam pamantul cum se desfata la soare si se dilata preaplin. Auzeam oamenii si gandurile lor, imi povesteau despre ce-a fost si despre ce, oare, are sa mai fie...eram constienta de tot freamatul Vietii din jurul meu si eram plina de ea...n-am reusit decat sa surad.
Dupa cateva zeci de minute am redeschis ochii si-am spus ca, poate, ar trebui sa intrebam pe cineva daca pe drumul acesta vom ajunge undeva. In fata noastra se vedea o statie de autobuz si cativa oameni asteptand. Dintre ei s-au desprins doua femei de varsta mijlocie si s-au indreptat spre masinile noastre, intelegand ca aveam nevoie de ajutor.
Chiar daca am vorbit in limbi diferite, si-am chinuit o limba de "circulatie internationala", am inteles fiecare ce ne interesa. Noi eram pe un drum necunoscuta, iar ele se simteau extrem de stanjenite ca nu stiau cum sa ne explice mai pe inteles pe unde trebuie sa mergem si cum sa intoarcem, facusem zeci de kilometri intr-o...directie gresita!!??
Pe toti, si poate ca pe oricine, ne impresioneaza cand un om se ofera sa ne ajute, cand ne vorbeste frumos si nu cere nimic in schimb pentru treaba aceasta insa, atitudea acelor doua femei era o cu totul alta, nu m-am inselat nici macar o secunda, era daruire. Dincolo de faptul ca au depus toate eforturile omenesti sa ne intelegem, zambetul din toata inima de pe fetele lor mi-au facut sufletul sa tremure...
Multumisem si plecam deja, geamul din partea mea se inchidea cand am auzit mesajul inconfundabila "we love you!", spus de cea mai in varsta dintre ele intro limba pe care nu o cunostea, cu glas bland si plin de toate nuantele iubirii...Calatoream singuri intro tara straina, pe un cotinent separat de al nostru de granitele unei asa-zise "uniuni", pe un drum ratacit iar unul dintre oamenii acelui popor, acelei culturi si religii ne spusese...ca ne iubeste! Strigatul sincer si plin de bunatate al acelei inimi ar fi putut fi spus in orice limba, spre un orb si tot ar fi ajuns acolo unde-i fusese menit.
Care este, de fapt, Realitatea!? Cea a diferentelor, separarilor, granitelor, principiilor, conceptelor, scenariilor logicii mintii, a controlului sau cea a unicitatii in diversitate, a creativitatii, a unitatii in inima, a valorilor, a Libertatii? Eu am ales! Cu siguranta ca fara mintea mea nu as dobandi o farama din darul cunoastere, insa fara "eu sunt"-ul din mine...nu sunt!
Drumul acela a fost unul gresit dar am avut nevoie de el, pentru ca altfel nu as fi obtinut inca o confirmare pentru un Adevar cu care m-am nascut.
"Cred Doamne, ajuta necredintei mele!"
Nicolae Steinhardt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aripi, cuvintelor tale, aici..