Vremea povestilor...cum am aflat ce Sunt

"A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele...

........................................."

Luceafarul, Mihai Eminescu

        Era sambata seara, vantul purta cuminte de colo-colo cate-o frunza, vara se scurgea in toamna lin, ziua aluneca in noapte in ritmul firesc de la facerea Lumii.
Nimic iesit din Intreg, nici macar strigatele femeii care agoniza intre viata si moarte, intro lupta incrancenata pentru a-si implini menirea, aceea de a deveni mama asa cum le este dat femeilor dintotdeauna.
Se chinuia de trei zile si ajunsese la capatul puterilor sale omenesti. In pantecul sau Viata prinsese forma umana insa fiinta aceea mica nu-i dadea niciun pic de ajutor, de ca si cand coborarea era lunga si alene, de ca si cum drumul acela spre inapoi nu si-ar fi dorit sa-l infaptuiasca inca.
        Abia cu putin inainte de miezul noptii, cand femeia nu mai avea nicio speranta si nici macar strigat, copila cobora de tot si se aruncase in lume vestind prin glas clar si tare, cu ochii larg deschisi Lumii ca era gata pregatita pentru ea.
        Era nefiresc de mica si de vie pentru cat de mult statuse ea intre doua lumi negrabindu-se deloc pentru noul sfarsit, cantarind indelung pasul pe pamant.
       Femeia avea privirea neclara si trupul ostenit si apoi n-a reusit sa mai faca nimic. Durerile acelea si chinul ii razbise fiinta, ii ratacise mintile in cernit. N-a mai putut sa-si stranga fetita alaturi un timp si n-ar mai fi vrut, mai apoi, sa-si duca menirea la bun sfarsit. Ramasese, ea insasi, atarnata intre doua lumi de durere, cea a bunului sfarsit si cea de inceput, cea a mintilor ratacite si a sufletului incercat.
      Dupa cateva zile, silita, a luat fetita in brate si a privit-o atent. I se parea mult prea mica si fragila iar noul inceput ii parea mult prea greu. I-a privit apoi atent chipul si ochii mari, clari, vii, graitori. A primit privirea aceea precum primeste un om bezmetic din somn lumina si a strapuns-o pana in adancul ei rascolit. Privirea aceea a prins-o ca o mana si a aduso inapoi de pe unde-i erau pribege mintile, inlautrul ei golit.
Si-a strans fetita la san ca pe o comoara, si a priceput rostul omului si-al ei.
      Ea, copila, stia de atunci si inca dinainte ce este ea, in esenta, si ce ii este menit. Puterea Iubirii i-a fost daruita intru inceput, legamant pentru viata si om.
      Ea, micuta, se nascuse cu ochii deschisi, patrunzatori, cautand mereu miezul. Puterea aceea o are si-acum, isi arunca privirea adanc in om si gaseste firul ghemului-miez, il apuca de-un capat si-l  desira frumos. Aduna omul din zari si-l intoarce cu fata la el, ii coboara mintea in inima si-l asculta tacut.
      Poarta Iubirea in privire si acum, cautand in Inalt drumul spre inapoi.     

"........................................
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
................................................"
Luceafarul, Mihai Eminescu