Cerul din noi

Mudra

                                                Mihaela Moraru - Celestine

Universul.

Intre degetele infinitelor cautari l-am cuprins.

Atat ne e dat.

Omul s-a nascut sa fie Om.

La capete, pamantul i-a fost tabla de sah.

Cugetul si simtirea l-au rasfrant in doua culori.

Azi e alb si negru.

Calatorul s-a nascut la mijoc.

A uitat.

Din vise si zgomot ne e plamadita inima si dorul.

Alergam iar si iar, inainte si inapoi.

Din cand in cand ii dam sah lui Dumnezeu.

Atunci el ne respira in fata cu iubire.

Atunci ne da remiza uitarii...

Atunci redevenim.

       

           Eu tin un caldendar ramonian, dupa care inceputul de an este undeva prin septembrie, adaug atunci anilor mei inca un an, si inca unul.

           Anilor vechi le port nuanta in privire si urmele pe chip, si nu m-as lepada de ele niciodata.

          Atatia ani pana acum, inceputul meu de an avea neaparat si inceput de an scolar, fara de care ma simteam mai saraca si mai fara rost.

           Am cuprins intre degete universul cautarilor mele, din care ma alcatuiesc si am privit aproape, caci fara scoala totusi, oamenii scoli inalte mi-au fost si din fiecare am cules cate o definire, cate o simfonie, poeme sau macar un vers.

           Anul acesta l-am avut inca si mai aproape pe Dumnezeu, am stat de vorba indelung si mi-a fost mai clar decat niciodata ca  omul s-a nascut sa fie om...Mihaela, nu-i asa!? Caci noi stim asta mai dinaintea noastra, dar a trebuit sa ne asezam fata in fata, sa spunem cuvinte, ochi in ochi sa ne privim pentru ca sa ne reamintim...

          Si tot de dinaintea mea stiam ca un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele...dar a trebuit sa simt ce inseamna cand acestea se ating, pentru ca sa prind sensul lui a fi! Nu-i asa!?

          Am ras realizand cat e de simplu jocul pe tabla asta mare de sah si cat de inversunat omul in nestiinta lui. In cata lupta ne ivartosam cand, de fapt, intre doua puncte distanta cea mai scurta este...Visul!

          Sfarsitul de an calendaristic nu-mi aduce nimic in plus, nimic in minus.

Poate doar ocazia minunata de a ura de iubire oamenilor cu ale caror universuri, universul meu s-a intersectat, s-a contopit, a devenit una pentru ca apoi sa se despinda, mai rotund si mai bogat.

          Si totusi, este un sfarsit ce trebuie sarbatorit asa cum i se cuvine oricarui sfarsit, caci bobocii noului inceput stau sa infloreasca.

          Sa redescoperim cerul din noi si sa-l redefinim cu mult mai inalt ci cu mult mai senin...

          Multumesc celor care m-au mangaiat cu prezenta lor discreta sau manifesta, oricum a fost ea eu am simtit-o si m-a implinit.

         

 La multi ani!