Puterea cuvantului si Iertarea

          

           Pana de foarte curand notiunii de a ierta nu i-am acordat o prea mare importanta. Asta pentru ca din interiorul meu se stersese complet actiunea cauzala asociata ei, aceea de a gresi.

           Este un drum lung pe care l-am facut pana aici, pe alocuri l-am parcurs in genunchi. Privind, in imensa lui complexitate, omul. Ca pe un zeu!

           Plasandu-ma fireste, undeva sub el, omul de alaturi. Aplicand principiul intoarcerii si celuilalt obraz inflorit de un suras, in foarte multe dintre situatiile cotidiene. Nu neaparat din morala, ci din convingerea ca cel mai constient este cel mai responsabil. Covingerea este apanajul mintii, "semn schimbabil", mintea adica.

          Imi cultivasem o anume atitudine de calm si liniste interioara, oricat de virulente se desfasurau imprejurul meu frutunile. De cuvinte!

          De ce vorbesc eu acum de iertare in registrul mintii si nu de iertarea din inima, asa cum vorbeste de altfel toata lumea si, pe buna dreptate, spune ca iertarea inimii si doar aceea este iertarea adevarata!?
          Este simplu  de inteles, simplu de argumentat, pentru ca intrun procent covarsitor disputele indiferent de intensitatea lor, pornesc din minte si nicidecum din suflet. Sufletul este, prin natura sa liber si fara judecata astfel ca nu el e cel care se supara si sufera.
Iar atunci cand intradevar sufera, sufletul produce in fiinta o alchimie transformatoare, vindecatoare datorita unei intelegeri suprioare a fiecarui eveniment trait, a rostului acestuia in devenirea noastra.
         Afirm cu asumare ca in viata mea de pana acum poate ca doar o data supararea mea a venit din inima ci din rationamentele mintii, din judecatile ei radicale si rastalmacirile pe care ea le-a adaugat situatiilor create, sunt sigura, de insasi puterea ei. Uneori malefica, suras...
        Tema iertarii mi-a fost readusa in atentie cu putin timp in urma cand, siderata am citit cu proprii-mi ochi cuvintele "pana nu vei sta in genunchi, nu te mai iert". Nu am reusit sa nu trec cu "vederea" dincolo de cuvinte si sa nu le vad intentia, sa le simt energia si sa le cunosc profund actiunea.
Si sa nu ma intreb, mai apoi, in ce om incape o asemenea suferinta de mare, atat de mare precum orgoliul care da "glas" unui astfel de urlet.

...un vechi dicton spune "omul spiritual nu foloseste cuvantul decat in trei scopuri: pentru a vindeca, pentru a binecuvanta sau pentru a prospera".

         Eu cred, traind pana acum la maxim orice experienta din  viata mea, ca nu exista iertare mai profunda si mai durabila decat uitarea!
         Uitarea evenimentului pricinuitor de suparare, a circumstantelor in care s-a desfasurat, emotiilor si sentimentelor care au insoti si amplificat actiunea, uitarea persoanei careia ii atribui supararea ta.
         In adevar, toate acestea iti apartin tie celui ranit si suferind, tu te-ai suparat, tu ai strigat si nimeni nu este vinovat pentru asta, oricat de absurd ar parea ceea ce spun chiar acum. Cel cu care esti in disputa nu face altceva decat pentru sine sa creeze starile lui, nu si pentru tine!
         Din perspectiva psihologica uitarea este o minunata tehnica de igiena mintala, extraordinar de eficienta si profund purificatoare. Memoria este doar o "baza de date", cu cat mai putine date inutile in ea, cu atat mai utila si efienta devine! Cui si la ce i-ar fi util sa tina minte chiar si cea mai mare suparare!?
         Din orice alta perspectiva privite lucrurile ele sunt energii, o atat de mare energie negativa pentru ce ar trebuie hranita de noi insine!?

          Puterea de a ierta este puterea de a neutraliza toate erorile noastre!

          Atinge, mangaie, traieste!