Mi-e dor...

            
            
              Mi-e dor de Oameni si de Tine, mi-e dor de-o lume in care nu se spun cuvinte. Mi-e dor sa tac, sa nu mai spun nimic si sa fac punti spre voi din curcubee. Vreau sa ascult, sa inteleg si sa invat cum stie doar tacerea sa iubeasca, cum poate doar privirea sa atinga si sa mangaie, cum numai aerul poate sa cuprinda intr-o imbratisare copleta, totala. Vreau sa ma ratacesc intr-o astfel de stare.
              Mi-e nefiresc de dor de cer si de lumina Ta aproape orbitoare, mi-e dor de soare desi inca nici nu m-a lasat usor dintr-o imbratisare. Mi-e foarte dor de Mare chiar daca abia m-am scaldat in sare, am gustul ei in piele si in par.
              Mi-e foarte dor de Tine si de Acasa, un loc in care nu exista timp iar lucrurile si oamenii nu sunt impartite in bune si rele, in negre si albe. Acolo unde zambetul din fiecare dimineata nu-mi este strivit de Gand...ci esti doar Tu pretutindeni!
Am obosit si n-as mai vrea sa spun vreodata ca fericirea este o stare interioara mie, cu care m-am nascut dar la care uneori simt ca nu am dreptul. Doar Tu mi-ai dat-o in totala ta daruire...
Uneori mi se pare ca sunt un copil senin ratacit intr-o jungla labirintica si aproape sfasietoare, care cere tribut pentru fiecare zambet, fiecare tresarire de iubire pe care-o simt inlauntrul meu puternic si se revarsa in afara.
Mi-e dor sa traiesc asa cum simt, intr-o deplina libertate de a iubi, de a trai plenar viata unei frunze sau zborul unui fluture sau caderea libera a unui fulg de nea in cautarea lina a locului lui.
Ma inchin in fata Ta si Dumnezeului din mine ma rog, arata-mi si poarta aceasta, a acestui Rai ce ma asteapta la capat.