“Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea e jocul!
Tanarul canta: jocul si intelepciunea mea e iubirea!
Batranul tace: iubirea si jocul meu e intelepciunea!”
Mai intai ai fost Tu, copilul...care priveai totul asa precum era, neinfluentat, pur, prezent, cu o infinita iubire inocenta. Puneai toate la locurile lor pentru ca lumea ta nu era inca impartita in sus si jos, bun si rau, trecut si viitor. Nu exista in mintea ta termeni de comparatie, in tine erai doar TU si asta iti era suficient...si nu puteai sa traiesti nici macar o secunda fara iubire! Modul tau de a trai era jocul si bucuria.
Nu stiai sa te exprimi prin cuvinte ci prin stari, si nu stiai sa aplici filtre, sa pui bariere, sa cenzurezi, sa disimulezi. Erai fascinat de tot ce te inconjura iar bucuria cunoasterii creea in tine universuri de explozii de fericire. Fiecare zi era pentru tine Lumina noului inceput....
Pe masura ce ai crescut mintea ta a imprumutat, mult ajutata si sustinuta de tot ceea ce te inconjura, tipare de judecata si astfel ai inceput sa imparti lumea in alb si negru, sus si jos, bun si rau indepartandu-te cu repeziciune de puterea de a nu judeca.
Ai invatat ca "trebuie"... sa inveti, sa fii bun, sa stii, sa poti, sa faci. Trebuie sa cresti mare si sa inveti bine, sa stii si sa poti face lucruri importante si marete pentru a fi "cel mai"...Si ocupat fiind cu atat de multe lucruri, pe care trebuia sa le faci, ai invatat ca poti sa respiri si sa traiesti si fara dragoste...Ierarhia fireasca a lucrurilor se rasturna deja, prima respiratie a fost mai grea, apoi zeul ratiunii, incet si temeinic, a inceput sa lucreze in tine, fara mila...impotriva-ti.
Fara putinta de scapare, in tine s-au nascut asteptarile, anticamera suferintelor viitoare. Apoi visele in care n-ai mai avut puterea sa crezi, au cazut strivite pe jos...dand astfel aripi iluziilor si dezamagirii.
Cuvintele au inceput sa-ti fie stramte si de neinteles, incercai sa cunosti totul intro zbatere disperata de a te afla pe tine, zorile noilor inceputuri au inceput sa te inspaimante din ce in ce mai mult...
Ti-ai insusit o realitate cenusie in care te-ai incatusat de buna voie incercand sa pasesti fara ezitari, strivind in interiorul pasilor tai bucatele mici din tine, cu un zambet stramb dar clar conturat pe chip, cu privirea goala arnuncandu-se departe in viitor...Drumul acesta care duce spre nicaieri...
Nimic rau in toate, in primul rand pentru ca raul nu exista, dar mai ales pentru ca nici un pas nu-l faci la intamplare, nimic nu este gresit ci totul inseamna invatare si tot ceea ce cream si traim este pentru desavarsirea noastra.
Nimic pierdut, sufletul iti ramane credincios pentru totdeauna si te urmeaza pretutindeni. El poate oricand sa se poarte la vedere, el nu cunoate frica si judecata, de la el vei primi aripi si putere ca sa zbori.
In tine exista un copil care poate sa-ti redea oricand vei voi Inocenta, care abia asteapta sa se joace reusind in mod natural sa se extraga oricarui context si sa se bucure. Tu insuti esti o minune a Creatiei, depinde doar de tine sa traiesti propria-ti fericire de a fi. ACUM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aripi, cuvintelor tale, aici..