Orasul de la capatul drumului

In orasul acesta nu am mai fost demult, sa fie poate chiar zece ani. Prima intalnire cu el a fost entuziasta, dorita si emotionanta. L-am inspectat cu privirea scrupulos, i-am inspectat toate ungherele, l-am respirat adanc, l-am expirat, l-am cautat si... nu l-am gasit intreg. Am incercat sa-l aflu si sa-l simt... dar mi s-a ascuns.
Stiam atatea despre el din istorie, despre oameni, despre far, despre cimitir, despre mare. I-am vazut culorile, triste si gri in contrast cu apa...vie. L-am ascultat dar nu l-am auzit.
Nu am gasit atunci ce cautam, poate pentru ca nu stiam pe unde sa caut...Cand am plecat, am privit lung in urma, mi s-a parut ca vad deasupra apelor o mana fluturand in valuri. Mi-am spus ca am sa ma intorc si ca am sa fiu mai atenta, pe undeva trebuia sa fie el...

M-am intors astazi....
 

Am regasit orasul de departe viu, avea cerul de un albastru incredibil de senin, soarele mi-a ras dintre raze, vantul mi-a urat, umblandu-mi prin par, "bun venit", apa nelinstita...ca mereu.
Orasul era vesel, cochet, incalzit, culorile lui mi-au soptit, zgomotul lui mi-a cantat in urechi tot timpul...

Farul alb, demn, de straja.

Biserica Sf. Nicolae luminoasa, curata, blanda, primitoare...

Orasul se afla la capatul drumurilor Dunarii, acolo unde incepe un alt drum...in Mare. Astazi se numeste Sulina si i-am vazut spiritul, i-am auzit murmurul si i-am simtit freamatul. Are de toate, apa, soarele, marea, Oamenii...stiu de ce atunci demult s-a ascuns, era singur si gol si n-a vrut sa-i aflu tristetea...