marți, 25 septembrie 2012

Sunt

                       
                       Stiusem, de dinainte de a incepe urcarea, si dinainte de a aparea pe cer ca va fi ceata. Altadata m-as fi bucurat de precizia intuitie mele, acum am strans un pic doar din dinti si am realizat inca o data creeatia mea semiconstienta. Astfel ca n-am avut cum sa ma bucur deplin pentru ca am pornit pe acel drum special ca sa admir de sus in jos, in interior profund, sa cercetez si sa ma afund in cele mai ascunse detalii, pentru ca odata ajunsa acolo sa n-am atata curaj si sa ma arunc...in ceata.
                        Pentru mine varfurile acelea invaluite de ceata  n-au fost nimic mai mult decat constientizarea profunda a faptului ca-mi ascund inca potentialurile, inculsiv de propria-mi privire si explorare, ca nu sunt inca gata sa fac pasul. Urmatorul pas...
Si apoi cel mai inalt pas. Next level, high level...
                        Laptoasa si opaca ceata cuprindea varfurile cele mai inalte ca intro mantie protectoare, iar pe mine m-a imbiat nu sa fac ochii si mai mari pentru ca sa vad in fata, in lateral si in interior, ci dimpotriva sa-i inchid linistita, si sa ma cuibaresc intro stare de visare comoda.
Ca si cand as avea mereu refugiul meu din fata mea, adica tiparele sociale deja cunoscute, pe care le creez cu maiestrie, cu precizie de acum, opere de arta. Ca sa le traiesc din ce in ce mai frumos si deci, mai flatante pentru Ego. 
                       Mi-e frica de inaltimi uneori, stiu sigur ca daca as fi avut un cer clar si as fi putut avea privelistea panoramica mi-ar fi fost un pic groaza la inceput sa cuprind totul intro privire, sa inteleg rostul tuturor frumusetilor acelora, un pic abandonate si un pic suprimate, latente, abia palpaind de nerabdarea de a fi admirate, explorate, insusite, integrate.
                        Simt uneori disperarea muritorului din mine de a trai totul cu aviditate si pasiune, ma sfasie neputinta de a ma detasa complet, de a ma ridica cu doar o catime pentru a atinge Pacea! Mi-o ascund printre cioburile din mine la care ma intorc de fiecare data pentru a le aduna cu duiosie intrun intreg si el cumva cam strangulat, printre povesti si adevaruri partiale pe care le-am asezat frumos in rama. Uneori le mai sterg de praf desi vad in ele apusul, nu sunt nicidecum suma lor. Stiu...Cum de altfel stiu mai toate ce rost au si cam nimic nu fac pentru a le rostui in mine.
                         Apoi ai venit Tu, tasnind din propriu-mi interior cu forta aceleiasi zeite arhetipale, latenta si ea in mine, cumintita de Ego si prejudecati, cumintita de o lasitate deghizata in smerenie, si mi-ai spus cuvinte-oglinzi, cuvinte-adevar, cuvinte-iubire ce s-au insiruit ordonat intr-o logica venita de undeva de mai sus decat noi pentru ca fiecare dintre ele sa deschis porti tinute cu lacate grele. Au maturat in huruitul deschiderii lor destul de multa adunatura de rugina si fier. De atunci perechea aceea de ochi, care zareste altfel dintre portile sparte scruteaza Totul ca pe Sine, cu interes si responsabilitate sporita.
                         Imi simt trupul finit pulsand imperceptibil strabatut ca de sageti, de infinite coloane de lumina prin fiecare celula a sa, nepierzandu-se vreodata, nesfarsindu-se niciunde aducandu-mi in constiinta sublimul certitudinii eternitatii fiintei mele.
                        Vad iarba pe care calc si ma simt pamantul de sub ea, firele ei firave dar atat de puternice ma strapung si rasar hranindu-se din mine. Observ apoi cum mie omului imi creste furia intro secunda de neatentie, pentru ca in minuntul urmator sa-mi atinga parbrizul intro zbatere de supravietuire o porumbita alba intrebandu-ma fara grai omenesc "De ce-mi faci asta, ce faci cu mine acum cand abia am mijit!?".
                         Arunc, din neatentie sau joaca, un Gand in Univers iar el mi-l arunca inapoi infatisat in materie, uimindu-ma in fiecare nanosecunda de precizia cu care imi indeplineste dorintele.
                         Simt fiintele de langa mine ca pe mine insami, alaturi o copila la adolescenta se armonizeaza sublim cu tot ceea ce este pentru ca in camera alaturata fratelui ei sa-i sara tandara din doua in doua secunde.
                        Admir femeia eleganta si frumoasa din fata mea, ii vad mugurii feminitatii stand sa sparga de o energie desavarsit de pura si ma cuprinde o infinita iubire de tot, privesc cu atentie la barbatul de langa ea cum cu stanjeneala greu mascata i se alatura, nereusind sa inglobeze in sine miracolul femeii lui. In stanga si-n dreapta e uneori haos si zgomot. 
                        Sunt toate acestea extensii ale divinitatii din mine in plina manifestare, fiecare dintre ele sunt eu in mii si miliarde de fragmente creeate in acest vis, de Gand. Copila imi reflecta cumintenia si frumosul pentru ca prin fratele ei sa-mi aud refularile strigand a disperare, femeia frumoasa imi oglindeste esenta pentru ca barbatul ei sa imi arata fara echivoc cum nu reusesc eu insami sa mi-o integrez pe deplin...
                        Eu sunt tot ce vad si ceea ce inca nu disting iar trairea aceasta ma patrunde total, exprimentandu-ma pe mine in infinite feluri.
                        Nu-mi da pace in acest timp una si aceeasi intrebare care se repeta aproape obsesiv "De ce am creeat asta!? Ce anume inteles sa-mi reveleze? Ce sa aud, ce sa vad!?", pentru ca in secunda urmatoare raspunsurile sa izvorasca din interior spre inafara intrun flux continuu.
                        Totul mi se pare ca sunt eu, creeator al realitatii mele cu tot cu demonii care se mai itesc pe ici pe colo, cu colti imblanziti si aproape satui.
                        TOTUL ESTE! Un organism viu a carui inima sunt si bat in degringolada inca...
                        Ma copleseste sentimentul de Viu, ma inrobeste responsabilitate pentru si cea mai mica dizarmonie pe care o creez in Universul acesta magnific, ma insufleteste vointa de a Fi.
                         Ma binecuvanteaza existenta pe Pamant, aceasta uimitor de frumoasa Perla Albastra a Universului nostru, fiintand cu Rost printre alte infinite expresii divine. Ma onoreaza responsabilitatea pe care eu o am aici, atat cat abia reusesc sa zaresc din ea. Ma afund in mine sperand ca voia avea, de data aceasta macar, curajul de a ma atinge si imbratisa. Putin...

2 comentarii:

  1. Adanc, profund ... foarte profund ...
    Te imbratisez!
    ...
    (nu prea sunt cuvinte de comentat, doar chestii de simtit)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tu, cea care mi-ai huruit usile si le-ai dat de perete...cred ca stii exact ce spun!
      Si eu te imbratisez, cu recunostinta!

      Ștergere

Aripi, cuvintelor tale, aici..