Sub acest cer orbitor

                     Asa mi se intampla de cand ma stiu, o pala ma ia pe nestiute si ma mana alaturi de Om, ma asez cuminte langa el si deodata mi se deschid ochiii pentru ca sa-l privesc. Pe o parte apoi pe alta si mereu mi se pare ca vad o minune dintre acele nevazute vreodata.

                    Cu incetul mi se deschide auzul si incep sa discern murmurul acela al Omului dinauntru,
l-ai auzit vreodata!? Ca si cum i-ar canta in fiinta ceva. Daca as indrazni sa-mi asez urechea pe piept sigur mi-as da seama daca nu cumva muzica aceea interioara a fiecarui suflet este compusa chiar din bataile inimii. Una...a doua... intre ele una sovaitoare... altele in suita apoi.

                    La unii oameni sufletul are mai multe viori, pornite toate deodata formeaza pe cer constelatii, la altii imi pare ca aud mai multe clape. De pian! Din care se compun simfonii....

                   Cand le canta sufletul oamenii aseaza litere unele langa altele si spun cuvinte, uneori se ascund in dosul lor, alteori am trairea ca-mi deseneaza in piept din nuante izvoare, apoi arunca pe cer curcubee.

                   Cuprind apoi in prima atingere sufletul Omul dorindu-mi sa-l simt mai profund, unii oameni sunt calzi si grei ca norii de toamna plini de rotunde picaturi,  altii sunt usori pentru ca zboara inalt iar altora le simt de la bun inceput izvorul susurand lin sau tumultuos, sapand adanca si transformatoarea lor albie adunand in calea lor alte si alte firisoare de apa. Alaturi de care, mai puternici, cresc curgand.
                   Povestea aceasta se repeta mereu, bucuria cunoasterii este imensa, plina de entuziasm si sens de fiecare data atunci cand cunosc un al Om, si-n fiecare om pe care-l cunosc caut adanc si gasesc Omul Nou...
                   Fara macar sa-mi dau seama facem, noi cei doi oameni, lucrurile dupa cum s-au facut dinaintea timpului cred, asa precum le-a spus poetul desavarsit:

"Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebindu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stirnite, spre altundeva."

                      Rostogolim pietrele-cuvinte dinspre tine spre mine si inapoi, in lumina acestui cer orbitor de Iubire te incalzesti si-ti alinti fiecare petala, iti aud bobocii cum pocnesc in inflorire.
Iesi din tine insuti oglindindu-te in mine spre a te cunoaste mai bine, iti atingi cu sfiala conturul chipului si nu mai stii daca este al tau sau al meu, de parca ar mai conta...Ma privesti pe mine zarindu-te pe tine cel din adanc intrebandu-te daca in adevara chiar tu esti curgerea asta blanda si calda...Te strange inima si n-ai inteles ca te reversi deja atat de indragostit de toamna asta care zaboveste inca sa vina...
                      Te intreb "ce-l face pe un om, om puternic!?" si te eschivezi cu raspunsul pentru ca stii atat de bine ca eu am sa astept raspunsul tau pana ce el va veni, pana ce tu vei fi pregatit sa-l rostesti.
                      Imi spui ca omul e materie, ca spatiul si timpul exista, ca totul e ciclic si finit....Iti spun ca totul e Spirit si ca Universul este o plasmuire a mintii iar tu surazi cu ochiii rotunzi, larg deschisi, si-mi vorbesti despre fizica de ca si cand tu n-ai sti ca eu fizica nu stiu, eu doar STIU fiindca-mi reamintesc!
                     Imi vorbesti despre bine si rau si-mi demonstrezi ca ele exista. Ca tu "nu poti concepe universul decat in sistem dualist, deci pentru mine exista materie si antimaterie" pentru ca apoi dintrodata sa-mi spui ca "exista lumina si absenta luminii, nu exista rau exista in schimb altceva,  absenta binelui cum nici intuneric nu exista, nu putem vorbi despre ceva ce nu exista"....si apoi iti arunci in univers miile tale de intrebari pentru ca sa izvorasti in raspunsuri "lumina si absenta luminii, rece nu exista numai cald si lipsa calduri, stii care este valoarea lui 0 absolut? -273,15 grade, mai jos nu poate cobora, in schimb stii unde poate ajunge valoare temperaturii pozitive? ei bine este infinita...."

                      Te-am urmarit atenta si cuminte asteptandu-te, simteam cum creste in tine Lumina, stiu ca vei impinge cerul acesta sus, si mai sus. Stiu ca nu va fi niciodata nevoie sa-ti spun, de acum opreste-te. Pentru ca stii ca esti fara limite.
                       Tu si eu, ne recompunem inca din cioburi, ne topim si ne combinam esenta. Alchimizarea...

                      "Ce il face pe om, un om puternic!?" te intreb inca o data si stiu ca de data aceasta raspunsul tau va fi cel potrivit...

"E o intimplare a fiintei mele:
si-atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decit mine, decit oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire in sus, si izbeste-mi
fruntea de stele, pina cind
lumea mea prelunga si in nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt, si mult mai curind.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sint!
Doua cintece diferite, lovindu-se, amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamint,
una foarte de sus aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sint."

                                                                             

                                                       Nichita Stanescu, Cantec

                        La infinit....