Eu, multumesc

              

               In fiecare zi, multumesc! Pentru fiecare zi si clipa din zi, ma trezesc multumind din senin si, aparent, pentru nimic anume. Starea de recunostinta ma copleseste uneori, din mine omul nu mai raman oase sau carne, nici plamanii ori respiratia, ci doar o infinita curgere unduioasa. Mirata inca, pe alocuri.
               Redescopar, uneori brutal, puterea invincibila pe care ti-o da dezarmarea, alinierea, curgerea clipei, alaturi si o data cu ea. Astazi, de exemplu, ploua torential intr-o binecuvantata comuniune a campului cu cerul, auzeam stropii repezi de ploaia de ca si cand imi curgeau prin vene si alcatuiau un muzica unui tumult mai degraba interior, racoros si dinamic. Ma aflam intr-o masina condusa pe un drum laturalnic,
 la o interesctie cu drumul national unde ar fi trebuit sa facem virajul la stanga. Cu un ochi care inca ramane constient si alert am vazut masina din stanga care venea cu viteza, aproape in acvaplanare spre intersectia in care si masina in care ma aflam era, si constat cu siderare ca soferul nostru nu da niciun semn ca ar avea in intentie sa cedeze trecerea, cum era legal, dar mai ales vital.
Ambele masini si-au continuat traseul, fara sa tina seama de socul si drama uman din interiorul lor, fara nici cea mai mica ezitare, una spre alta. Eu am vazut clar cum, efectiv, masina cealalta se indrepta cu cel putin 100km la ora, pe ploaia si in acvaplanare drept intra noastra si abia am scancit cateva cuvinte de avertizare pentru sofer. Care nu a auzit nimic, era ca in transa! Am strans langa mine oamenii care-mi erau alaturi pe bancheta din spate si am asteptat impactul constienta, treaza, fara nicio zbatere, fara nicio impotrivire. Oricum totul ar fi fost de prisos, impactul din punct de vedere tehnic, rational si logic vorbind ar fi fost mai mult decat imposibil de evitat.
                Am trait fiecare miime de secunda cu intensitate si groaza pana cand m-am golit si mi-am intins mainile spre cealalta masina, ca intr-o ultima acceptare. In acel moment traseul celeilalte masini a deviat, cine stie cum, prinzand sub roti o pietricica sau, poate, un val de apa care siroia pe sosea, impactul nu a mai avut loc. Am ramas noi oamenii, socati si disperati in interior mai mult decat in exterior, fiecare atent sa nu sperie si mai tare pe cel de alaturi, fiecare mai preocupat de celalalt decat de sine...
              ...si eu cu revelatia ca puterea imuabila ti-o da doar curgerea impreuna cu clipa, predarea, Credinta ca destinul nu este implacabil, ca poate doar o pietricica ori o spuma de ape deviaza "pericolul" si il transforma. Ca viata nu este lupta, opunere de rezistenta, maini inclestate. In secunda ultima, cand m-am golit de gand si am acceptat clipa exact asa cum era ea, Clipa s-a transformat, a devenit, s-a armonizat si s-a scurs...
               Eu, multumesc. Nu pe langa moarte am trecut eu astazi, ci cu insasi Viata mi-am dat mana, constient!