Tu si eu

        
          In mod empiric si poate nesemnificativ, pornind de la a-mi observa propria-mi relatie si apoi a celor apropiati mie, din stric interesul fata de Om ce ma anima, am ajuns ca pana astazi sa pot spune ca am facut un mic studiu personal asupra relatiilor actuale de cuplu.

           Am sentimentul uneori, ca din momentul casniciei/convietuire intreaga dinamica a cuplului se pliaza pe verbul a face, verbului A FI
 atribuindui-se cumva conjugarea la timpul trecut.

            Mi se pare adeseori  ca pana in momentul casniciei fiecare dintre noi ne dorim, macar declarativ,  sa fim noi insine, sa facem vazuta adevarta noastra fata partenerului cu indrazneala si naturalele, cu entuziasmul si pasiunea pe care ti-o da doar indragostirea frumoasa, proasptata si efervescenta.

           Pana in momentul casniciei comunicarea in cuplu este target, exprimarea neechivoca la fel, fara frici, fara temeri, fara prea multe bariere. Pentru ca apoi, dupa casatorie, pe ne simtite si insidios A FI se transforma in "gata, am fost!" acum a face e important, iminent, vital! 

           In exprimarea esentei noastre interioare intervine un nou filtru "sa nu-mi supar partenerului", sa fiu ceea ce-si doreste, sa nu se uite in alta parte, sa ma iubeasca numai pe mine, mai multe decat atat chiar uneori cred ca purtam in noi samburele dezastruos al trufie dorintei ca "fara noi sa nu poata trai". Ne asumama astfel, cred, o imensa responsabilitate, traind cu ochii inchisi si dorind sa aplicam si peste ochii partenerului nostru o la fel de neagra fasie a orbirii egotice.
Ne erijam iluzoriu si perdant in centrul existentei partenerului nostrua in sensul si esenta existentei altcuiva, a-alt-cui-va!
            Din acel moment mi se pare ca incepe pierderea, de sine. Amagirea si apoi auto-dezamagirea de cele mai multe ori. Ratacirea in himerele dorintelor celuilalt ori a propriile proiectii despre sine sau despre celalalt, ratacirea de sine de fapt. Casnicia devine incetul cu incetul o cursa dupa a face pentru a avea nu conteaza ce, orice, copii, casa, masina, exursii costisitoare, etc.
           Cuplul si-a irosit seva, langa noi nu mai observam decat un celalalt. Pasii nostri s-au dezarmonizat, intre timp atat de tare incat ne uitam cu teama si cu jind in urma, mult in urma...casnicia devine asa cum am auzit cateva zile in urma spunandu-se, doar doua cruci suprapuse una peste alte si duse impreuna de cei doi.
          Dureros si trist mi se pare, cu atat mai mult cu cat eu insami am trecut "pe acolo" si stiu bine cat de greu este sa refaci ce strici. Eu nu exprim decat ceea ce cu acuratete am trait si apoi am observat in jur.
           Ma intrebam cu putin timp in urma ce anume tine cuplul un cuplu, ce este nevoia oare pentru o relatie in adevar, vie, curata, simpla, securizanta si dintrodata mi-a rasarit in minte cu cea mai mare usurinta un singur cuvant satisfactia!
           Din punctul meu de vedere satisfactia nu inseamna nimic mai mult decat reciprocitate deplina si daruire in iubirea, manifestarea curata si explicita a iubirii pentru omul de langa tine, onorarea fara rezerve a sexualitatii sale si a ta, trairea in adevar si lucrul impreuna pentru securitatea materiala.
            As fi vrut sa fi stiu lucrurile acestea inainte...inainte de orice. Dar presupun ca le-am aflat la timp, suras...
          Iubire nemarginita, daruire tadra, armonie intre suflet, corp si minte va doresc. Pana la urmatoarea noastra intalnire Dumnezeu sa va ocroteasca in palmele sale!