Ascult piesa de mai sus de cateva zile fara intrerupere. Mi se pare de o simplitate si de o plinatate cum mai rar am trait in ultima vreme.
Vorbim, noi oamenii, in ultimul timp necontenit despre lucruri profunde, valoroase, grave, pe care oricum cu mare greu le cuprindem macar cu intelesul mintii. Ma surprind adeseori analizand la infinit idei, concepte, tehnici, definitii despre ceea ce suntem noi si cum am putea schimba lumea si realizez ca nu fac altceva decat sa-mi tin mintea intro permanenta tesiune si alerta si neindoilenic ca asa
ma tin si pe mine, tensionata, alerta, atenta la orice. Iar cel mai frecvent tocmai pe mine insami ma pierd din atentie.
Traiesc zeci de revelatii intro singura zi, imi insusesc sute de notiuni dintr-o singura conversatie dar, constat ca putine dintre ele imi dau macar o singura clipa de liniste si pace deplina.
Rulez aceleasi programe de la facerea lumii imi pare, nimic nou in fapt, nimic altfel, nimic...Acelasi Dumnezeu, aceleasi legi, aceleasi incalcari ale lor, aceleasi "greseli" repetate cu perseverenta iar daca nu-s chiar aceleasi oricum variatiunile sunt aproape nesemnificative.
Aceasta zbatere neintrerupta si inutila...
Marii profeti ai lumii, mai noi sau mai vechi spun aceleasi lucruri, poate ca altele sunt cuvintele si alta "invesmantarea" insa invatatura aceeasi.
Aceeasi nazuinta in inima am, sa fie mai bine, mai multa pace, mai mult senin, mai multi oameni fericiti, de ca si cand toate acestea ar putea avea grade de comparatie sau niveluri....
Nu au! Stiu, Armonia este dincolo de Bine si Rau nu intre ele. Pacea este doar pace si atat, fara razboi, starea de null daca ii pot spune asa, sau de Gratie...
Seninul sa fie doar senin, fara sa se impreuneze cu "nor", iar daca chiar ar trebui, ca sa nu fie singur si ca sa-i tina de "frumos" s-ar putea mult mai potrivit impreuna cu apele limpezi.
Mai multi oameni fericiti nu ar insemna decat doar inca altii, la polul opus, atat de nefericiti, dar daca macar unul singur ar CREDE in sine insusi precum si in ceilalti, TOTI oamenii ar fi fericiti.
Daca am avea, noi oamenii, macar un bob de Credinta nu am mai alterna la infinit starile de bine si rau, de noapte si zi, de eu si ei, de cadere si urcus, de salvator si salvat, de durere si mai putina durere...
Cred ca atunci ne-ar creste aripi si ne-am speria mult prea tare pentru ca n-am sti ce sa facem cu ele, noi suntem obisnuiti sa traim cu brate si sa strangem intre ele, cel mai adesea, atunci cand ne doare. Iar daca am ramane fara durere cred ca am avea impresia ca traim fara rost.
Am sentimentul ca omul atribuie verbului "a trai" un unic, dar in multiple feluri mascat, sens si anume acela de "a suferi", desi daca intrebi omul sigur ti-ar raspunde ca ceea ce-si doreste de fapt e doar "vindecarea".
Iar daca ma intreb pe mine insami as raspunde "Eu CRED!", insa stiu bine ca nu cred pana la capat si nici in abandon. Dar CRED, cu fiecare clipa mai mult, cu fiecare nanosecunda mai profund. Ma lepad pe mine de mine insami, stiu ca secundele mele de Predare in fata acestui Ceva atat de inalt si atat de deplin (care ma sperie uneori), Necunoscutului, se inmultesc si se indesesc. Sunt picatura intr-un Ocean. SUNT!
Si CRED!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aripi, cuvintelor tale, aici..