miercuri, 28 martie 2012

Puterea cuvantului si Iertarea

          

           Pana de foarte curand notiunii de a ierta nu i-am acordat o prea mare importanta. Asta pentru ca din interiorul meu se stersese complet actiunea cauzala asociata ei, aceea de a gresi.
           Este un drum lung pe care l-am facut pana aici, pe alocuri l-am parcurs in genunchi. Privind, in imensa lui complexitate, omul. Ca pe un zeu!
           Plasandu-ma fireste, undeva sub el, omul de alaturi. Aplicand principiul intoarcerii si celuilalt obraz inflorit de un suras, in foarte multe dintre situatiile cotidiene. Nu neaparat din morala, ci din convingerea ca cel mai constient este cel mai responsabil. Covingerea este apanajul mintii, "semn schimbabil", mintea adica.
          Imi cultivasem o anume atitudine de calm si liniste interioara, oricat de virulente se desfasurau imprejurul meu frutunile. De cuvinte!

          De ce vorbesc eu acum de iertare in registrul mintii si nu de iertarea din inima, asa cum vorbeste de altfel toata lumea si, pe buna dreptate, spune ca iertarea inimii si doar aceea este iertarea adevarata!?
          Este simplu  de inteles, simplu de argumentat, pentru ca intrun procent covarsitor disputele indiferent de intensitatea lor, pornesc din minte si nicidecum din suflet. Sufletul este, prin natura sa liber si fara judecata astfel ca nu el e cel care se supara si sufera.
Iar atunci cand intradevar sufera, sufletul produce in fiinta o alchimie transformatoare, vindecatoare datorita unei intelegeri suprioare a fiecarui eveniment trait, a rostului acestuia in devenirea noastra.
         Afirm cu asumare ca in viata mea de pana acum poate ca doar o data supararea mea a venit din inima ci din rationamentele mintii, din judecatile ei radicale si rastalmacirile pe care ea le-a adaugat situatiilor create, sunt sigura, de insasi puterea ei. Uneori malefica, suras...
        Tema iertarii mi-a fost readusa in atentie cu putin timp in urma cand, siderata am citit cu proprii-mi ochi cuvintele "pana nu vei sta in genunchi, nu te mai iert". Nu am reusit sa nu trec cu "vederea" dincolo de cuvinte si sa nu le vad intentia, sa le simt energia si sa le cunosc profund actiunea.
Si sa nu ma intreb, mai apoi, in ce om incape o asemenea suferinta de mare, atat de mare precum orgoliul care da "glas" unui astfel de urlet.

...un vechi dicton spune "omul spiritual nu foloseste cuvantul decat in trei scopuri: pentru a vindeca, pentru a binecuvanta sau pentru a prospera".

         Eu cred, traind pana acum la maxim orice experienta din  viata mea, ca nu exista iertare mai profunda si mai durabila decat uitarea!
         Uitarea evenimentului pricinuitor de suparare, a circumstantelor in care s-a desfasurat, emotiilor si sentimentelor care au insoti si amplificat actiunea, uitarea persoanei careia ii atribui supararea ta.
         In adevar, toate acestea iti apartin tie celui ranit si suferind, tu te-ai suparat, tu ai strigat si nimeni nu este vinovat pentru asta, oricat de absurd ar parea ceea ce spun chiar acum. Cel cu care esti in disputa nu face altceva decat pentru sine sa creeze starile lui, nu si pentru tine!
         Din perspectiva psihologica uitarea este o minunata tehnica de igiena mintala, extraordinar de eficienta si profund purificatoare. Memoria este doar o "baza de date", cu cat mai putine date inutile in ea, cu atat mai utila si efienta devine! Cui si la ce i-ar fi util sa tina minte chiar si cea mai mare suparare!?
         Din orice alta perspectiva privite lucrurile ele sunt energii, o atat de mare energie negativa pentru ce ar trebuie hranita de noi insine!?

          Puterea de a ierta este puterea de a neutraliza toate erorile noastre!

          Atinge, mangaie, traieste!

8 comentarii:

  1. Eu cred ca iertarea tine mai degraba de un fel de acceptare. Pe langa aceea igiena mentala si emotionala, desigur :)
    De uitat n-am cum sa uit caci asta ar insemna sa anulez o parte din experientele mele. Dar ma desprind emotional de ele.
    Si...mai e o vorba. Se spune ca nu le putem ierta celorlalti ceea ce noua insine nu ne putem ierta.
    O fi adevarat... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Priveste tu aici, Lotusull drag sincronicitatea-sincronicitatilor, :): http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/03/29/iertarea-este-o-forma-de-a-iubi/.
      E a nu stiu cata oara cand constat, cu bucurie, ca inca nici nu termin de "lasat" in univers o intrebare si deja primesc raspunsul la ea, :).
      Parereile fiecaruia dintre noi sunt, in adevar, partialitati ale adevarurilor multiple care pot exista simultan, manifestate armonios.
      Multumesc, cu infinita bucurie si caldura, :).

      Ștergere
  2. :):):)
    Sau aici :

    http://www.minunemica.ro/2011/09/22/iarta-ma-te-iert-multumesc-te-iubesc/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc!!!
      Geniala trimiterea la ho'oponopono.
      Imratisez sufletul tau, cu drag!

      Ștergere
  3. Imi permit si eu propria parere cu privire la "iertare". Cred ca daca vrem neaparat sa experimentam "iertarea" atunci singura fiinta pe care o putem ierta suntem pe noi insine. Intr-o constiinta a unitatii, celalalt este un aspect din tine, nu exista nimic in exterior care sa nu fie si in interiorul tau. Cand cineva ne zdruncina cu ceva ce noi consideram ca e gresit si trebuie iertat, de fapt obtinem un sprijin de la un aparent "adversar" sa ne uitam in noi insine, la ce ne facem noi noua insine. Si atunci ce sa ierti? Dac insisti ca tu esti bun si il ierti pe celalalt creezi de fapt o mare aroganta. Nu e nimic de iertat in exteriorul nostru, pentru ca tot ceea ce percepem in exterior noi am creat, constient sau inconstient.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dialara, bine ai pasit aici, :)
      Am scris textul cu trairea profunda pe care tu o descrii, aceea a lui UNU, si asa cum am spus de la inceputul textului am trata tema "iertarii" strict in registrul mintii pentru ca acolo mi se pare mie ca se genereaza "problema". Doar mintea are judecata binelui/raului, gresit/corect, eu/tu, sus/jos etc.
      De fapt chiar socul pe care l-am trait in fata unei anumite reactii m-a determinat sa scriu, eu cum am spus de la inceput, nu am avut cred niciodata in interiorul meu bine definita notiunea (si pretentia, desigur) de a ierta sau de greseala atribuita cuiva din exterior si chiar mie insami.
      Multumesc pentru parerea ta, la care achiesez intrutorul.
      P.S.: interesanta si aceasta sincronicitate, nu-i asa!? Despre iertare s-a scris iesir si pe grup. Am zambit, de recunostinta.
      Te imbratisez!

      Ștergere
    2. Ahaaaa, dar tu stai ascunsa sub cerul senin si ape limpezi si eu nu stiu cine esti pe "grup". Poate imi soptesti cumva codificat!
      Te imbratisez!

      Ștergere
    3. Dialara!!!!
      RAD IN HOHOTE, multumesc!!!!
      Esti incredibil de...minunata si perfecta, buna mea.
      Sigur ca nu stau "ascunsa" aici, ci doar incerc aici sa fiu doar un suflet, o constiinta. Adica nu un individ, statut social, cu o ce stiu eu ce formare profesionala sau un anumit chip, :).
      Pup, dau imediat semnul de decondificare, :), :), :)...Eu am fost convinsa ca m-ai priceput, eu doar astfel v-am cautat si va-m gasit, buna mea, :)!

      Ștergere

Aripi, cuvintelor tale, aici..